Strasbourg, 23 noiembrie 2001

CCJE (2001) AVIZ NR. 1

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor

(Recomandarea nr. R (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi importanţa standardelor stabilite, precum şi a altor standarde la problemele actuale din aceste domenii.)

1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europenii (CCJE) a elaborat prezentul aviz în baza răspunsurilor furnizate de statele membre la un chestionar, a documentelor elaborate de grupul de lucru al CCJE şi a documentelor elaborate de preşedintele şi vicepreşedintele CCJE, precum şi de expertul CCJE în acest domeniu, domnul Giacomo OBERTO (Italia).

2. Materialul pus la dispoziţia CCJE conţine o serie de declaraţii de principiu, mai mult sau mai puţin oficiale, privind independenţa puterii judecătoreşti.

3. Documentele oficiale de o importanţă deosebită sunt:

- Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti (1985);

- Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre referitor la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor.

4. A fost elaborată şi o serie de documente având caracter mai puţin oficial:

- Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de participanţii din ţările europene şi de două asociaţii internaţionale ale judecătorilor, care s-au reunit la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, confirmată de reuniunea preşedinţilor instanţelor supreme din ţările Europei Centrale şi de Est, care a avut loc la Kiev, în perioada 12-14 octombrie 1998, şi reconfirmată de reprezentanţii ministerelor justiţiei din 25 de ţări europene, care s-au reunit la Lisabona, în perioada 8-10 aprilie 1999;

- Declaraţii ale delegaţilor Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau ale asociaţiilor judecătorilor, precum cele făcute în cadrul reuniunii de la Varşovia şi Slok, care s-a desfăşurat în perioada 23-26 iunie 1997.

5. Printre materialele menţionate în cadrul dezbaterilor CCJE se numără următoarele:

- Declaraţia de la Beijing asupra principiilor privind independenţa judecătorească din regiunea Lawasia (august 1997), semnată în prezent de 32 preşedinţi de instanţă din regiunea respectivă;

- Directivele Casei Latimer pentru ţările Commonwealth-ului (19 iunie 1998), rezultate în urma unui colocviu la care au participat reprezentanţi ai 23 de state ale Commonwealth-ului sau din teritoriile din afara acestuia şi sponsorizat de judecători şi avocaţi din cadrul Commonwealth-ului, cu sprijinul Secretariatului şi Biroului Commonwealth.

6. În cadrul dezbaterilor CCJE, membrii acestuia au subliniat faptul că nu perfecţiunea principiilor şi cu atât mai puţin armonizarea instituţiilor sunt esenţiale, ci punerea efectivă în aplicare a principiilor deja elaborate.

7. De asemenea, CCJE a pus în discuţie faptul dacă îmbunătăţirea sau dezvoltarea suplimentară a principiilor generale existente este adecvată.

8. Scopul prezentului aviz este acela de a analiza în detaliu o serie de subiecte dezbătute şi de a identifica problemele sau aspectele referitoare la independenţa judecătorilor cărora ar trebui să li se acorde o atenţie deosebită.

9. Se propune abordarea următoarelor teme:

- Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti

- Nivelul până la care este garantată independenţa judecătorească

- Criteriile care stau la baza numirii sau promovării

- Organismele de numire şi consultative

- Numirea – perioada pe care se face numirea

- Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare

- Remunerarea

- Libertatea faţă de influenţele externe

- Independenţa în cadrul puterii judecătoreşti

- Rolul judecătorului

Pe durata analizării acestor teme, CCJE a căutat să identifice anumite exemple de dificultăţi sau de factori care ameninţă independenţa, care i-au fost aduse în atenţie. În continuare, acesta a identificat principiile puse în discuţie referitor în mod special la acordurile şi practica privind numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Această temă este analizată în paragrafele 52, 54, 55.

Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti

10. Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii “au sarcina deciziei finale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţenilor” (expunerea principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite, preluate în declaraţia de la Beijing; şi articolele 5 şi 6 ale Convenţiei europene privind drepturile omului). Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea justiţiei.

11. Această independenţă trebuie să existe în raport cu societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe. Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni fundamentali, egali ca importanţă, ai statului democratic modern[1]. Ea are un rol şi funcţii importante în relaţia cu ceilalţi doi piloni. Ea are grijă ca guvernele şi administraţiile să poată fi trase la răspundere pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte puterea legislativă, are sarcina de a se asigura că legile adoptate sunt aplicate şi, într-o mai mică sau mai mare măsură, de a se asigura că acestea sunt în conformitate cu constituţia sau cu orice altă legislaţie superioară (precum cea a Uniunii Europene). Pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle pe care le are în aceste domenii, puterea judecătorească trebuie să fie independentă faţă de aceste autorităţi, fapt care implică libertate faţă de relaţiile inadecvate şi de influenţa exercitată de aceste autorităţi[2]. Astfel, independenţa serveşte ca o garanţie a imparţialităţii[3]. Acest lucru are, în special, implicaţii asupra a aproape toate aspectele legate de cariera unui judecător: de la pregătire la numire până la promovare şi sancţionare disciplinară.

12. Independenţa judecătorească presupune imparţialitate absolută din partea judecătorilor. Când deliberează într-un litigiu între oricare părţi, judecătorul trebuie să fie imparţial, adică liber faţă de orice relaţii, subiectivism sau părtinire, care afectează – sau pot fi percepute ca afectând – capacitatea sa de a decide independent. În această privinţă, independenţa judecătorească este o dezvoltare a principiului fundamental conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces". Acest principiu are semnificaţii mult mai extinse decât cea care afectează părţile dintr-un litigiu. Nu doar părţile dintr-o cauză anume ci societatea în ansamblu trebuie să poată avea încredere în puterea judecătorească. Astfel, nu este suficient ca un judecător să fie liber faţă de orice relaţii, părtinire sau influenţă inadecvată, ci trebuie de asemenea să pară astfel în faţa unui observator rezonabil. În caz contrar, încrederea în justiţie poate fi subminată.

13. Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti, aşa cum este prezentată mai sus, oferă un etalon după care pot fi evaluate implicaţiile practice ale acesteia – aceasta înseamnă, trăsăturile care sunt necesare pentru a o asigura şi mijloacele prin care aceasta poate fi asigurată, la nivel constituţional sau legislativ[4], precum şi în practica de fiecare zi, în fiecare stat. Prezentul aviz pune mai degrabă accentul pe cadrul instituţional general şi pe garanţiile care asigură independenţa judecătorească în societate decât pe principiul care impune imparţialitatea personală (atât în fapt cât şi în aparenţă) a judecătorului în orice cauză particulară. Deşi are loc o suprapunere, se propune ca acest din urmă subiect să fie abordat în cadrul examinării de către CCJE a conduitei judecătoreşti şi a standardelor etice.

Nivelul până la care este garantată independenţa judecătorească

14. Independenţa judecătorească trebuie să fie garantată de standarde naţionale până la cel mai înalt nivel posibil. În consecinţă, statele trebuie să includă conceptul de independenţă judecătorească fie în Constituţie, fie printre principiile fundamentale recunoscute de statele care nu au o Constituţie scrisă dar în care respectul pentru independenţa judecătorească este garantat de o cultură şi tradiţie îndelungate. Acest lucru scoate în evidenţă importanţa fundamentală a independenţei, prin recunoaşterea poziţiei speciale pe care o au jurisdicţiile de drept anglo-saxon (îndeosebi în Anglia şi Scoţia) cu o lungă tradiţie de independenţă, însă fără nici un fel de legi scrise.

15. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează că independenţa judecătorească trebuie să fie „garantată de către stat şi consfinţită de constituţie sau de legislaţia fiecărei ţări în parte”. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede (în prima teză a principiului I.2) că „Independenţa judecătorilor va fi garantată în conformitate cu prevederile Convenţiei [europene a drepturilor omului] şi cu principiile constituţionale prin, de exemplu, introducerea unor prevederi specifice în Constituţie sau în alt tip de legislaţie ori prin incorporarea prevederilor prezentei recomandări în legislaţia internă."

16. Carta europeană privind statutul judecătorilor conţine prevederi încă şi mai specifice: "În fiecare stat european, principiile fundamentale privind statutul judecătorului vor fi prevăzute de actele normative interne cu cea mai înaltă forţă juridică, iar reglementările în acest domeniu, prin legi.” Această prevedere mai specifică din Carta europeană s-a bucurat de susţinerea unanimă a CCJE. Acesta recomandă adoptarea sa în locul prevederii mai puţin specifice din prima teză a principiului 1.2 al Recomandării nr. R (94) 12.

CRITERIILE CE STAU LA BAZA NUMIRII SAU PROMOVĂRII

17. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează (alineatul 13): „Promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să  aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa." Recomandarea nr. R (94) 12 este de asemenea extrem de clară: "Toate deciziile privind cariera profesională a judecătorilor trebuie să fie bazate pe criterii obiective, iar selectarea şi cariera judecătorilor trebuie să se bazeze pe merit, ţinând seama de pregătirea profesională, integritate, capacitate şi eficienţă". Recomandarea nr. R (94) 12 specifică foarte clar că aceste criterii se aplică tuturor persoanelor care deţin funcţii în cadrul sistemului judecătoresc, inclusiv celor care se ocupă de probleme de drept constituţional, penal, civil, comercial şi administrativ (precum şi, în multe privinţe, asesorilor şi altor persoane care exercită funcţii juridice). Prin urmare, este un fapt general acceptat că numirile trebuie să se facă „pe bază de merit”, conform unor criterii obiective, şi că orice considerente politice trebuie să fie inadmisibile.

18. Problemele centrale care rămân sunt: (a) conferirea unui conţinut aspiraţiilor generale spre numirea “pe bază de merit” şi “obiectivism”; şi (b) alinierea teoriei la realitate. Subiectul de faţă este de asemenea strâns legat de următoarele două (organismele de numire şi perioada pe care se face numirea).

19. În unele state există, prin Constituţie, o implicare politică directă în numirea judecătorilor. Acolo unde judecătorii sunt aleşi (fie de către popor, cum ar fi în Elveţia, la nivel cantonal, fie de către parlament, cum ar fi tot în Elveţia, la nivel federal, în Slovenia şi în “fosta Republică Iugoslavă Macedonia”, precum şi în cazul Curţii Constituţionale Federale a Germaniei şi a unei părţi dintre membrii Curţii Constituţionale din Italia), scopul este fără îndoială acela de a îi conferi puterii judecătoreşti o bază democratică în exercitarea funcţiilor sale. Scopul nu poate fi nicidecum acela de a supune numirea sau promovarea judecătorilor unor considerente politice de partid limitate. Acolo unde există riscuri ca acest lucru să se întâmple sau să se facă uz de asemenea practici, metoda alegerii judecătorilor poate fi mai mult periculoasă decât avantajoasă.

20. Chiar şi acolo unde există o autoritate separată care are responsabilitatea de numire şi promovare a judecătorilor sau este implicată în acest proces, considerentele politice nu sunt neapărat excluse în practică. Astfel, în Croaţia, un Consiliu Superior al Magistraturii, alcătuit din 11 membri (şapte judecători, doi procurori şi doi profesori în drept) are responsabilitatea de a face numirile, însă ministrul justiţiei poate propune ca cei 11 membri să fie aleşi de camera reprezentanţilor parlamentului croat, iar Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se consulte cu comisia juridică a parlamentului, controlată de partidul care formează guvernul la ora actuală, asupra oricărei numiri. Chiar dacă articolul 4 al Constituţiei croate modificate face referire la separarea puterilor în stat, acesta merge mai departe şi prevede că separarea include “orice formă de cooperare reciprocă şi control reciproc între cei care deţin puterea", fapt care, fără îndoială, nu exclude influenţa politică asupra numirii sau promovării judecătorilor. În Irlanda, deşi există o comisie pentru numirea judecătorilor[5], considerentele politice pot încă determina care dintre candidaţii rivali, toţi fiind aprobaţi de comisie, vor fi de fapt numiţi de ministrul justiţiei (şi comisia nu are nici un rol în ceea ce priveşte promovările).

21. În alte ţări, sistemele existente diferă între ţările cu judecători de carieră (cele mai multe dintre ţările cu sistem de drept continental) şi cele în care judecătorii sunt numiţi din rândurile practicienilor cu experienţă (de exemplu, ţări cu sistem de drept anglo-saxon, precum Cipru, Malta şi Marea Britanie sau alte ţări ca Danemarca).

22. În ţările cu judecători de carieră, numirea iniţială a judecătorilor depinde în mod normal de reuşita obiectivă la examene. Problemele importante par să fie următoarele: (a) dacă examenul este suficient – nu ar trebui evaluate calităţile personale? aptitudinile practice nu ar trebui predate şi testate?; (b) dacă ar trebui implicată o autoritate independentă faţă de executiv şi legislativ la această etapă - în Austria, de exemplu, Personalsenates (compuse din cinci judecători) au un rol formal în recomandarea promovărilor, însă nu au nici un rol în ceea ce priveşte numirile.

23. Prin contrast, acolo unde judecătorii sunt sau pot fi numiţi din rândurile practicienilor cu experienţă, e puţin probabil ca examenele să fie relevante şi e posibil ca la baza numirilor să stea aptitudinile practice şi consultarea cu alte persoane care au relaţii directe cu candidatul.

24. În toate situaţiile de mai sus, se sugerează că se impun standarde obiective nu numai pentru a exclude influenţele politice ci şi din alte motive, precum riscul apariţiei favoritismului, conservatorismului şi a nepotismului (sau a “clonării”), care există dacă numirile sunt făcute într-o manieră nestructurată sau pe baza recomandărilor personale.

25. Orice “criterii obiective”, care caută să garanteze că selectarea şi cariera judecătorilor se “bazează pe merite, ţinând cont de pregătirea profesională, integritate, capacitate şi eficienţă” sunt menite să fie definite în termeni generali. Cu toate acestea, tocmai conţinutul şi efectul lor în fiecare ţară este esenţial în cele din urmă. CCJE a recomandat ca autorităţile din statele membre responsabile de numiri şi promovări şi care oferă consultanţă referitor la acestea să introducă şi să aplice criterii obiective, în scopul garantării că selectarea şi cariera judecătorilor “se bazează pe merite, ţinând cont de pregătirea profesională, integritate, capacitate şi eficienţă”. O dată ce se face acest lucru, acele organisme sau autorităţi responsabile de numiri şi promovări vor avea obligaţia să acţioneze în consecinţă, şi atunci va fi posibil, cel puţin, să se examineze cu atenţie conţinutul criteriilor adoptate şi efectul lor practic.

26. Răspunsurile la chestionare indică o lipsă pe larg răspândită a unor astfel de criterii publicate. Criteriile generale au fost publicate de lordul cancelar în Marea Britanie, iar executivul scoţian a publicat un document pentru consultare. Legislaţia austriacă defineşte criteriile de promovare. Multe ţări, precum Cipru sau Estonia, au pur şi simplu încredere în integritatea consiliilor independente ale judecătorilor responsabile de numiri sau de recomandarea numirilor. În Finlanda, consiliul consultativ compară rezultatele candidaţilor, iar propunerile lui de numire includ o motivaţie a deciziei lor. În acelaşi mod, în Islanda, comisia de selectare[6] pune la dispoziţia ministrului justiţiei o evaluare în scris a candidaţilor pentru posturile de judecător districtual, în timp ce Curtea Supremă se pronunţă asupra competenţei candidaţilor pentru posturile de judecător din această instituţie. În Germania, atât la nivel federal cât şi la nivelul landurilor, consiliile pentru numirea judecătorilor pot avea responsabilitatea de a întocmi opinii în scris (fără o motivaţie detaliată) asupra oportunităţii numirii sau promovării candidaţilor, care nu au caracter obligatoriu pentru ministrul justiţiei, dar care pot duce la critici (uneori publice), dacă acesta nu ţine seama de ele. Prezentarea de argumente ar putea fi privită ca un lucru pozitiv şi e posibil ca aceasta să confere conţinut criteriilor care sunt aplicate în practică, însă contraargumentele ar putea fi de asemenea caracterizate ca militând împotriva furnizării de argumente în cazuri particulare (de exemplu, caracterul sensibil al alegerii între doi candidaţi care au aproape aceleaşi calificări şi confidenţialitatea în ceea ce priveşte sursele sau informaţiile).

27. În Lituania, deşi nu există criterii clare care să guverneze promovarea, performanţele profesionale ale judecătorilor sunt monitorizate cu ajutorul unor criterii cantitative şi calitative, care se bazează în primul rând pe statistici (inclusiv statistici referitoare la trimiterea spre rejudecare a apelurilor) şi fac obiectul unui raport către Departamentul pentru Instanţe din cadrul Ministerului Justiţiei. Ministrul justiţiei are doar un rol indirect în selectare şi promovare. Sistemul de monitorizare a fost, însă, “aspru criticat” de către Asociaţia Lituaniană a Judecătorilor. Datele statistice au importanţă socială în înţelegerea şi îmbunătăţirea activităţii şi eficienţei instanţelor. Ele nu sunt, însă, acelaşi lucru cu standardele obiective de evaluare, fie în scopul numirii într-o nouă poziţie, al promovării sau în alt scop. Se impune multă prudenţă în folosirea datelor statistice în acest context.

28. În Luxemburg, se afirmă că promovarea se bazează în mod normal pe principiul vechimii în muncă. În Olanda, există încă elemente ale sistemului timpuriu bazat pe vechimea în muncă, iar în Belgia şi Italia promovarea este determinată de criterii obiectiv definite privind vechimea în muncă şi competenţa. În Austria, referitor la recomandările făcute de Personalsenates (alcătuite din cinci judecători) către ministrul justiţiei, poziţia prevăzută de lege este aceea că se ţine seama de vechimea în muncă numai în cazul egalităţii între calificativele mai multor candidaţi.

29. Carta europeană privind statutul judecătorilor abordează sistemele de promovare “în situaţia în care acestea nu se bazează pe vechimea în muncă” (alineatul 4.1.), iar Memorandumul explicativ menţionează că acesta este "un sistem pe care Carta nu-l exclude sub nici o formă, deoarece este menit să asigure o protecţie foarte eficientă a independenţei". Deşi o experienţă profesională corespunzătoare este o condiţie importantă pentru promovare, CCJE a considerat că vechimea în muncă, în lumea modernă, nu mai este general[7] acceptabilă ca principiu dominant de determinare a promovării. Publicul manifestă un interes sporit nu numai faţă de independenţă, ci şi faţă de calitatea sistemului său judecătoresc şi, mai ales în vremuri când se produc mari schimbări, faţă de calitatea conducătorilor sistemului judecătoresc. Poate exista o eventuală sacrificare a dinamismului atunci când promovările se bazează în întregime pe vechimea în muncă, ce nu poate fi justificată printr-un câştig real în ceea ce priveşte independenţa. Cu toate acestea, CCJE a considerat că cerinţele privind vechimea în muncă, bazate pe numărul de ani de experienţă profesională pot servi la consolidarea independenţei.

30. În Italia şi, într-o oarecare măsură, în Elveţia, statutul, funcţia şi remunerarea judecătorilor au fost separate. Remunerarea se face, în mod automat, pe baza vechimii în muncă şi nu variază în general în funcţie de statut sau de poziţie. Statutul depinde de promovare, însă nu implică neapărat transferul la altă instanţă. Astfel, un judecător cu statut de curte de apel poate opta să rămână în continuare judecător într-o instanţă de fond. În acest fel, sistemul urmăreşte să sporească independenţa prin eliminarea oricăror stimulente financiare care ar determina dorinţa judecătorului de a fi promovat sau de a obţine o funcţie diferită.

31. CCJE a examinat problema egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Directivele Casei Latimer stipulează: "Numirile la toate nivelurile sistemului judecătoresc trebuie să aibă, ca unul dintre obiective, realizarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei”. În Anglia, “principiile directoare” ale lordului cancelar prevăd ca numirea să se facă strict pe bază de merit, „indiferent de sex, origine etnică, stare civilă, orientare sexuală…”, însă lordul cancelar şi-a exprimat foarte clar intenţia de a încuraja candidaturile pentru numirea în poziţie de judecător atât din partea femeilor cât şi a minorităţilor etnice. Ambele obiective sunt adecvate. Delegatul austriac a declarat că în Austria, în situaţia în care sunt doi candidaţi cu calificative egale, s-a prevăzut în mod expres să fie numit candidatul aparţinând sexului mai puţin reprezentat. Chiar pornind de la premisa că această reacţie pozitivă limitată faţă de problema reprezentării mai slabe nu ar ridica probleme de ordin juridic, CCJE a identificat unele dificultăţi de ordin practic cum ar fi: (1) aceea că selecţionează o arie cu reprezentare mai slabă (sexul) şi (2) ar putea fi contradicţii referitoare la ce constituie, în condiţiile fiecărei ţări în parte, reprezentare mai slabă, din motive discriminatorii relevante, într-o asemenea arie. CCJE nu propune o prevedere ca cea austriacă în calitate de standard internaţional. Subliniază, însă necesitatea de a realiza egalitatea prin intermediul unor “principii directoare” ca cele la care se face referire în teza nr. 3 de mai sus.

Organismele de numire şi consultative

32. CCJE a luat notă de marea diversitate a metodelor prin care sunt numiţi judecătorii. Există o unanimitate evidentă referitor la faptul că numirile trebuie să fie „bazate pe merit”.

33. Diversele metode utilizate în prezent pentru selectarea judecătorilor pot fi toate privite ca având avantaje şi dezavantaje: se poate argumenta că alegerea prin vot conferă o legitimitate mai democratică, însă implică pe candidat într-o campanie, în politică şi în tentaţia de a pretinde şi acorda favoruri. Cooptarea acestor metode de către sistemul judecătoresc existent poate avea drept rezultat candidaţi bine pregătiţi din punct de vedere profesional, însă aici poate exista riscul apariţiei conservatorismului sau nepotismului (sau al „clonării”)[8] – şi acest aspect ar putea părea ca fiind absolut nedemocratic pentru o gândire constituţională. De asemenea, se poate argumenta că numirea judecătorilor de către executiv sau legislativ poate conferi mai multă legitimitate însă comportă riscul de a se crea o dependenţă mai mare faţă de celelalte puteri. O altă metodă implică nominalizarea de către un organism independent.

34. Încă mai sunt motive de îngrijorare că actuala diversitate de mijloace poate în mod tacit facilita continuarea influenţelor politice nedorite asupra numirilor. CCJE a luat notă de opinia expertului, domnul Oberto, conform căreia procedurile informale de numire şi influenţa politică deschisă asupra numirilor judecătorilor din unele state nu au constituit modele utile pentru altele, democraţii noi, unde era vital să se asigure independenţa judecătorească prin introducerea unor organisme de numire complet apolitice.

35. CCJE a luat notă că, luând exemplul unei democraţii tinere, în Republica Cehă numirile sunt făcute de preşedintele ţării, în baza unei moţiuni înaintate de ministrul justiţiei, iar promovările (de exemplu, transferul la o instanţă ierarhic superioară sau în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte de instanţă) sunt făcute fie de preşedinte, fie de către ministrul justiţiei. Nu există nici un consiliu suprem, chiar dacă judecătorii alcătuiesc comisii care selectează candidaţii la numirea pe post de judecător.

36. Recomandarea nr. R (94) 12 are în prezent o poziţie ambiguă în acest domeniu. Aceasta porneşte de la premisa că există un organism independent responsabil de numiri:

„Autoritatea care decide asupra selectării şi carierei judecătorilor trebuie să fie independentă faţă de guvernare şi administraţie. Pentru a salvgarda independenţa acesteia, reglementările trebuie să garanteze că, de pildă, membrii săi sunt selectaţi de către autoritatea judecătorească şi că autoritatea însăşi este cea care decide asupra propriilor reguli de procedură."

Însă, recomandarea merge mai departe, examinând şi având în vedere un sistem complet diferit:

„Cu toate acestea, acolo unde prevederile constituţionale sau legale şi tradiţiile le permit judecătorilor să fie numiţi de către guvern, trebuie să existe garanţii care să aibă grijă ca procedurile de numire a judecătorilor să fie transparente şi independente în practică şi ca deciziile să nu fie influenţate de nici un alt fel de motive în afara celor legate de criteriile obiective menţionate mai sus."

Exemplele de “garanţii” care urmează oferă o şi mai mare relaxare a procedurilor formale: acestea încep cu un organism independent special care face recomandări, pe care guvernul le “respectă în practică”, includ mai apoi “dreptul la apel împotriva unei decizii în faţa unei autorităţi independente" şi se încheie cu soluţia blândă (şi ambiguu formulată) că este suficient dacă “autoritatea care ia decizia se protejează de influenţele nedorite şi inadecvate".

37. Condiţiile din 1994 sunt cele care stau la baza acestei formulări. Însă CCJE este preocupat în prezent de caracterul ei oarecum vag şi deschis în contextul unei Europe lărgite, unde “tradiţiile” constituţionale sau legislative sunt mai puţin relevante şi procedurile formale sunt o necesitate de care este primejdios să ne dispensăm. Prin urmare, CCJE a considerat că fiecare decizie legată de numirea sau cariera unui judecător trebuie să se bazeze pe criterii obiective pentru a se garanta că nu a fost luată decât în baza unor astfel de criterii.

38. CCJE a recunoscut că e posibil să nu se poată merge mai departe, în lumina diversităţii de sisteme acceptate în prezent în statele europene. Totuşi, CCJE este un organism consultativ, împuternicit să reflecteze atât asupra modificării standardelor existente cât şi asupra elaborării de standarde general acceptate. Mai mult, Carta europeană privind statutul judecătorilor merge considerabil mai departe decât Recomandarea nr. R (94) 12, stipulând următoarele:

„Referitor la orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, numirea şi cariera sau eliberarea din funcţie a judecătorului, statutul prevede intervenţia unei autorităţi independente faţă de puterea executivă sau legislativă, în cadrul căreia cel puţin jumătate din membri sunt judecători aleşi de colegii lor, pe baza unor metode care garantează o reprezentare cât mai largă a puterii judecătoreşti."

39. Memorandumul explicativ precizează că “intervenţia” unei autorităţi independente a fost prevăzută într-un sens suficient de larg să acopere o opinie, recomandare sau propunere, precum şi o decizie propriu-zisă. Carta europeană merge mult mai departe decât practica actuală din multe state europene. (În mod deloc surprinzător, delegaţii Înaltului Consiliu al Judecătorilor şi asociaţiile judecătorilor care s-au reunit la Varşovia în perioada 23-26 iunie 1997 au dorit un “control” şi mai complet asupra numirii şi promovării judecătorilor decât cel susţinut de Carta europeană.).

40. Răspunsurile la chestionare arată că cele mai multe state europene au introdus un organism independent faţă de executiv şi de legislativ, cu rol exclusiv sau mai puţin important în ceea ce priveşte numirile şi (acolo unde este relevant) promovările; iată câteva exemple: Andora, Belgia Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Islanda, Irlanda, Italia, Lituania, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Rusa, Slovacia, Slovenia, "fosta Republică Iugoslavă Macedonia" şi Turcia.

41. Absenţa unui astfel de organism a fost resimţită ca fiind punctul slab în Republica Cehă. În Malta există un astfel de organism, însă având în vedere consultarea acestuia în mod opţional de către autoritatea de numire[9], a fost considerat ca fiind o carenţă. În Croaţia, nivelul potenţial al influenţei politice asupra acestui organism a fost considerat o problemă[10].

42. Cele trei sisteme prezentate mai jos vor servi drept exemple de consilii superioare ale magistraturii care îndeplinesc condiţiile sugerate de Carta europeană.

i) Potrivit articolului 104 al Constituţiei Italiei, un asemenea consiliu este alcătuit din: preşedintele ţării, preşedintele şi procurorul general al Curţii de Casaţie, 20 de judecători aleşi de către sistemul judecătoresc şi 10 membri aleşi de parlament în sesiune reunită, din rândul cadrelor universitare şi al avocaţilor care au 15 ani de activitate neîntreruptă. Potrivit articolului 105, responsabilitatea acestuia este aceea de a „desemna, recruta şi transfera, de a promova judecătorii şi de a lua măsuri disciplinare împotriva acestora, în conformitate cu reglementările privind organizarea judecătorească."

ii) Legile ungare privind reforma instanţelor din 1997 înfiinţează Consiliul Naţional al Judecătorilor, împuternicit cu administrarea instanţelor, inclusiv cu numirea judecătorilor. Consiliul este compus din preşedintele Curţii Supreme (preşedintele Consiliului), nouă judecători, ministrul justiţiei, procurorul general, preşedintele Asociaţiei Barourilor şi doi deputaţi din parlament.

iii) În Turcia, un consiliu suprem selectează şi promovează atât judecătorii cât şi procurorii. Acesta este compus din şapte membri, incluzând cinci judecători, fie din cadrul Curţii de Casaţie, fie din Consiliul de Stat. Ministrul justiţiei prezidează Consiliul, iar sub-secretarul ministrului justiţiei este de asemenea un membru de drept al consiliului.

43. Un exemplu din cadrul ţărilor de drept anglo-saxon ne este furnizat de Irlanda, unde a fost înfiinţat un comitet pentru numirea judecătorilor prin Legea privind instanţele şi funcţionarea instanţelor din 1995, secţiunea 13, privind „identificarea persoanelor şi informării guvernului cu privire la faptul dacă aceste persoane corespund pentru numirea pe post de judecător." Comitetul este alcătuit din nouă membri: preşedintele Curţii Supreme, preşedinţii Înaltei Curţi, Curţii de Circuit şi Curţii Districtuale, procurorul general, un avocat numit de preşedintele baroului, un avocat însărcinat cu procedura, nominalizat de preşedintele Societăţii de Drept şi până la trei membri numiţi de ministrul justiţiei, care lucrează sau au cunoştinţe de comerţ, finanţe sau administraţie sau au experienţă în calitate de beneficiari ai serviciilor instanţelor. Însă aceasta nu exclude toate influenţele politice din proces[11].

44. Modelul german (vezi mai sus) implică consilii, al căror rol poate fi diferit dacă ne referim la instanţele federale sau cele ale landurilor şi în funcţie de nivelul instanţelor. Există consilii pentru numirea judecătorilor al căror rol este de regulă unul strict consultativ. În plus, mai multe German Länder stipulează că judecătorii vor fi selectaţi în comun de către ministrul competent şi un comitet pentru selectarea judecătorilor. Acest comitet are de obicei drept de veto. În mod obişnuit, este compus din membri ai parlamentului, judecători aleşi de colegii lor şi un avocat. Implicarea ministrului justiţiei este privită în Germania ca un element democratic important, deoarece acesta este răspunzător în faţa parlamentului. De asemenea, din punct de vedere constituţional, faptul că acest consiliu nu trebuie să fie alcătuit doar din judecători sau în majoritate din judecători este considerat ca fiind foarte important.

45. Chiar şi în sistemele de drept unde sunt respectate standardele prin forţa tradiţiei şi a autodisciplinei informale, în mod obişnuit sub privirea scrutătoare a unei prese libere, s-a înregistrat o recunoaştere sporită în ultima vreme a nevoii de garanţii mai obiective şi mai formale. În alte state, mai ales în fostele ţări comuniste, această necesitate este stringentă. CCJE a considerat că, în măsura în care a pledat în favoarea intervenţiei (într-un sens suficient de larg să includă o opinie, recomandare sau decizie propriuzisă) unei autorităţi independente care are o reprezentare judecătorească substanţială, aleasă în mod democratic de către ceilalţi judecători[12], Carta europeană a indicat direcţia generală pe care CCJE dorea să o recomande. Aceasta este deosebit de importantă pentru ţările care nu au alte sisteme adânc înrădăcinate şi care s-au dovedit a fi democratice.

Numirea – perioada pe care se face numirea

46. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, Recomandarea nr. R (94) 12 şi Carta europeană privind statutul judecătorilor, toate se referă mai degrabă la posibilitatea de numire pe un termen fix, stabilit prin lege, decât până la vârsta legală de pensionare.

47. Carta europeană, alineatul 3.3, face de asemenea referire la procedurile de recrutare, prevăzând „o perioadă de probă, care trebuie să fie neapărat scurtă, după numirea în poziţia de judecător dar înainte de confirmarea permanentă pe post".

48. Practica europeană este în general aceea de a face numiri permanente până la vârsta legală de pensionare. Aceasta este abordarea cel mai puţin problematică din punctul de vedere al independenţei.

49. Multe sisteme de drept prevăd perioade de instruire sau de probă pentru judecătorii noi.

50. Unele ţări fac anumite numiri pe un număr limitat de ani (de exemplu, în cazul Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, perioada este de 12 ani). Judecătorii sunt de asemenea numiţi pe perioade limitate în cadrul curţilor internaţionale (de exemplu, Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului).

51. Unele ţări utilizează de asemenea judecători asistenţi, a căror numire este limitată sau mai puţin protejată decât cea a judecătorilor numiţi pe viaţă (de exemplu, Marea Britanie şi Danemarca).

52. CCJE a considerat că acolo unde, în cazuri excepţionale, numirea unui judecător inamovibil se face pe o perioadă limitată, aceasta nu trebuie reînnoită decât dacă există proceduri care să garanteze că:

i. judecătorul, dacă acesta doreşte, este avut în vedere pentru reinvestire de către organismul pentru numiri; şi

ii. decizia privind reinvestirea se ia absolut obiectiv şi pe bază de merit şi fără a se ţine seama de considerente politice.

53. CCJE consideră că atunci când numirea este provizorie sau limitată, organismul responsabil de obiectivismul şi transparenţa metodei de numire sau de reinvestire a unui judecător inamovibil are un rol deosebit de important (vezi de asemenea alineatul 3.3 al Cartei europene).

54. CCJE este conştient de faptul că termenii săi de referinţă nu fac referire specifică la poziţia judecătorilor la nivel internaţional. CCJE a luat fiinţă în urma Recomandării nr. 23 din Raportul Wise Persons' pe anul 1998, care prevede că trebuie să se consolideze directa cooperare cu instituţiile naţionale ale sistemului judecătoresc, iar Rezoluţia nr. 1 adoptată ulterior de miniştrii de justiţie în cadrul celei de a 22-a conferinţe, care a avut loc la Chişinău, în perioada 17-18 iunie 1999, vorbea despre rolul CCJE ca fiind acela de a asista la realizarea priorităţilor care au fost identificate în planul global de acţiune „pentru a întări rolul judecătorilor din Europa şi pentru a oferi consultanţă… asupra faptului dacă este necesară o reactualizare a instrumentelor juridice ale Consiliului Europei…” Planul global de acţiune se axează foarte mult pe sistemele naţionale de drept ale statelor membre. Însă, nu trebuie a se uita că una din condiţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei este “îndeplinirea obligaţiilor izvorând din Convenţia europeană pentru drepturile omului”, iar acesta, în conformitate cu cel mai important standard al Consiliului Europei, supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, este obligatoriu în virtutea dreptului internaţional." (Raportul Wise Persons, alineat 9).

55. CCJE consideră că sporirea permanentă a importanţei instanţelor supranaţionale şi a deciziilor acestora pentru sistemele naţionale de drept a făcut ca încurajarea statelor membre să respecte principiile privind independenţa, inamovibilitatea, numirea şi perioada pe care se face numirea în legătură cu judecătorii acestor instanţe supranaţionale să devină esenţială (vezi în special alineatul 52 de mai sus).

56. CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultând din tratatele internaţionale, precum Convenţia europeană şi din tratatele Uniunii Europene pentru sistemele de drept naţionale şi judecători face ca numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale de drept să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai departe că implicarea autorităţii independente la care se face referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Consiliul Europei şi instituţiile sale sunt, pe scurt, întemeiate pe credinţa faţă de valorile comune superioare celor ale oricărui stat membru şi această credinţă a avut deja efecte practice semnificative. În cazul în care nu se insistă la nivel internaţional asupra aplicării lor, acest fapt va avea drept rezultat subminarea acestor valori şi a progreselor care sau înregistrat în dezvoltarea şi aplicarea lor.

Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare

57. Există o dogmă fundamentală conform căreia independenţa judecătorească este garantată până la vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea termenului fixat de numire în funcţie: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, alineatul 12; Recomandarea nr. R (94) 12 – Principiul I (2)(a)(ii) şi (3) şi Principiul VI (1) şi (2). Carta europeană afirmă că principiul se extinde şi asupra numirii sau desemnării într-o nouă funcţie sau la o altă instanţă, fără consimţământ (în afară de situaţiile când instanţa se restructurează sau de delegare), însă atât Carta europeană cât şi Recomandarea nr. R (94) 12 prevăd că transferul în altă funcţie se poate dispune şi ca sancţiune disciplinară.

58. CCJE a luat notă că Republica Cehă nu are o limită de vârstă obligatorie pentru pensionare, însă „un judecător poate fi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei după împlinirea vârstei de 65 de ani.”

59. Existenţa excepţiilor la inamovibilitate, mai cu seamă cele rezultând din sancţiuni disciplinare, duce imediat la găsirea organismului şi metodelor prin care, şi în baza cărora, judecătorii pot fi sancţionaţi disciplinar. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul VI (2) şi (3), insistă asupra necesităţii unei definiţii a abaterilor pentru care un judecător poate fi eliberat din funcţie şi a unor proceduri disciplinare care să se conformeze cu cerinţele impuse de Convenţia privind drepturile omului. Dincolo de aceasta, Recomandarea prevede doar următoarele: „Statele trebuie să aibă în vedere înfiinţarea, prin lege, a unui organism special competent care are sarcina de a aplica sancţiuni şi măsuri disciplinare, acolo unde acestea nu sunt soluţionate în instanţă, şi ale cărui hotărâri vor fi controlate de un organ judecătoresc superior, sau care este organul superior propriu-zis.” Carta europeană atribuie acest rol autorităţii independente care sugerează că trebuie să “intervină” în toate aspectele legate de selectarea şi cariera tuturor judecătorilor.

60. CCJE consideră că:

(a) inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fie un element expres al independenţei, consfinţit la cel mai înalt nivel intern (vezi alineatul 16 de mai sus);

(b) intervenţia unei autorităţi independente[13], prin proceduri care să asigure dreptul deplin la apărare, este de o importanţă deosebită în aspectele privind disciplina; şi

(c) este util să fie elaborate standarde care să definească nu numai conduita care poate conduce la eliberarea din funcţie ci şi orice conduită care poate duce la măsuri disciplinare sau la schimbarea statutului, inclusiv, de exemplu, mutarea într-o altă instanţă sau altă zonă. E posibil ca CCJE să elaboreze o opinie detaliată pe această temă, care va conţine documentele înaintate CDCJ spre analiză, într-o etapă ulterioară când CJCE se va ocupa în mod expres de standardele de conduită, deşi, nu încape îndoială că acestea se află într-o relaţie strânsă cu independenţa.

Remunerarea

61. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede că “remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege" şi "trebuie să fie corespunzătoare demnităţii profesiei şi responsabilităţilor pe care le au” (Principiile I (2)(a)(ii) şi III (1)(b)). Carta europeană conţine o recunoaştere importantă, pragmatică şi realistă a rolului unei remunerări corespunzătoare în protejarea faţă de “presiuni menite să influenţeze deciziile şi conduita judecătorilor în general...", şi a importanţei garantării concediului medical plătit şi a pensiei (alineatul 6). CCJE a aprobat în totalitate prevederea Cartei europene.

62. Chiar dacă unele sisteme (cum ar fi ţările scandinave) se îngrijesc de această situaţie prin mecanisme tradiţionale, fără prevederi legale formale, CCJE consideră că este important în general (şi mai ales în legătură cu noile democraţii) să fie elaborate prevederi legale specifice care să asigure salariile judecătorilor împotriva diminuărilor şi să asigure cel puţin o prevedere de fapt privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor.

Libertatea faţă de influenţe externe nedorite

63. Libertatea faţă de influenţe externe nedorite constituie un principiu general unanim recunoscut: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, alineatul 2; Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d), care stipulează în continuare că: „Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze judecătorii în orice mod". Ca principii generale, libertatea faţă de influenţe nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile[14]. Mai mult, CCJE nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislaţia statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudenţă, atenţie şi, în unele contexte, constrângere politică. Discuţiile purtate cu judecători din diverse state şi înţelegerea şi sprijinul de care au dat dovadă pot fi foarte utile în această privinţă. Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie influenţă nedorită şi de a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni, fie politice, fie din partea presei sau a altor surse, şi interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri publice şi că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituţie prea fragilă. CCJE a căzut de acord că nu pare a se impune vreo modificare a principiului existent, ci că judecătorii din diverse state ar putea beneficia de pe urma discuţiilor purtate împreună şi a schimbului de informaţii în legătură cu situaţii particulare.

Independenţa în cadrul autorităţii judecătoreşti

64. Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care soluţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de la o altă persoană, din afara sau din interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie demonstrat.

65. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(a)(i) stipulează că “hotărârile judecătorilor nu trebuie să fie supuse nici unei reexaminări în afara procedurilor de apel prevăzute de lege”, iar Principiul I (2)(a)(iv) stipulează că “guvernul sau administraţia nu trebuie să aibă posibilitatea de a emite nici un fel de hotărâri care să invalideze retroactiv hotărârile judecătoreşti, cu excepţia celor privind amnistia, graţierea sau a altor hotărâri similare”. CCJE a luat notă de faptul că răspunsurile la chestionare au indicat faptul că aceste principii sunt respectate în general şi nu au fost propuse nici un fel de amendamente.

66. CCJE a luat notă de ameninţarea potenţială împotriva independenţei judiciare care ar putea apărea din cadrul ierarhiei judiciare interne. Acesta recunoaşte că independenţa judiciară depinde nu numai de libertatea faţă de influenţele externe nedorite ci şi de libertatea faţă de influenţele nedorite care ar putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători. „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit conştiinţei lor şi modului în care interpretează faptele şi în conformitate cu prevederile legale relevante." (Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d)). Aceasta se referă la judecători individual. Termenii în care ea este formulată nu exclud doctrinele, precum cea a precedentului juridic, existentă în ţările cu sistem de drept anglo-saxon (de pildă, obligaţia unui judecător ierarhic inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe superioare în ceea ce priveşte un principiu de drept care apare în cauza ulterioară).

67. Principiul I (2)(d) continuă după cum urmează: "Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să informeze asupra obiectului unei cauze pe nici o persoană din afara sistemului judecătoresc". Oricum ar fi privită, această formulare este obscură. “Informarea”, chiar şi a altor membri ai sistemului judiciar, asupra obiectului unei cauze, pare de la bun început să vină în conflict cu independenţa individuală. În cazul în care o hotărâre este pronunţată cu atâta incompetenţă încât să constituie o abatere disciplinară, atunci lucrurile stau altfel, însă, în acest caz foarte puţin probabil, judecătorul nu ar “informa” în nici un fel ci ar răspunde unor acuzaţii.

68. Puterea ierarhică pe care multe sisteme de drept o conferă instanţelor superioare ar putea, în practică, să submineze independenţa individuală a judecătorilor. O soluţie în acest caz ar fi aceea de a transfera toate competenţele relevante unui consiliu judiciar superior, care ar proteja independenţa în interiorul şi în afara sistemului judiciar. Acest aspect ne duce din nou la Carta europeană privind statutul judecătorilor, asupra căreia am atras atenţia în cadrul secţiunilor “Organismele de numire şi consultative” şi “Libertatea faţă de influenţele externe nedorite”.

69. Sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există, nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corectitudinea hotărârilor şi nu trebuie să-i determine pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea productivităţii, sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au, acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită, în conformitate cu interesele celor care apelează la justiţie[15].

Rolul judecătorului

70. CCJE a luat notă în această privinţă de sistemul italian modern de separare a treptelor, remunerării şi funcţiilor descrise la alineatul 30 mai sus. Obiectivul acestui sistem este acela de a consolida independenţa şi de asemenea urmăreşte ca acele cauze dificile din instanţele de fond (de exemplu, cele care implică mafia) să fie soluţionate de judecători extrem de capabili.

71. Această secţiune ar putea acoperi un domeniu vast. Mare parte a acestui domeniu va fi analizată în detaliu în momentul în care CCJE se va ocupa de standarde şi e mai bine să-l lăsăm la o parte până atunci. Acest lucru este valabil pentru anumite subiecte, precum apartenenţa la un partid politic şi angajarea în activităţi politice.

72. Un subiect important abordat în cadrul reuniunii CCJE se referă la interschimbabilitatea din unele sisteme a posturilor de judecător, procuror şi reprezentant al ministerului justiţiei. În pofida acestei interschimbabilităţi, CCJE a conchis că analizarea rolului, statutului şi atribuţiilor procurorilor publici în paralel cu cele ale judecătorilor depăşeşte sfera atribuţiilor sale. Cu toate acestea, rămâne deschisă o chestiune importantă – aceea dacă un asemenea sistem este în concordanţă cu independenţa judecătorească. Acest aspect are, fără îndoială, o importanţă considerabilă pentru sistemele de drept afectate. CCJE consideră că acest subiect ar putea fi demn de o analiză detaliată într-o fază ulterioară, poate în legătură cu studierea regulilor de conduită pentru judecători, însă este nevoie de opinii specializate suplimentare.

Concluzii

73. CCJE consideră că problema esenţială pentru statele membre este aceea de a pune pe deplin în aplicare principiile deja elaborate (alineatul 6) şi, după examinarea standardelor incluse în primul rând în Recomandarea nr. R (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, a ajuns la următoarele concluzii:

(1) Principiile fundamentale privind independenţa judecătorească ar trebui prevăzute la nivel constituţional sau la cel mai înalt nivel de drept cu putinţă în fiecare dintre statele membre, iar reglementările specifice ar trebui prevăzute la nivel legislativ (alineatul 16).

(2) Autorităţile din fiecare stat membru responsabile cu numirile şi propunerile de numire şi promovare trebuie să introducă, să publice şi să pună imediat în aplicare criterii obiective cu scopul de a se asigura că selectarea şi promovarea judecătorilor se fac pe bază de merit, ţinând cont de calificarea profesională, integritate, capacitate şi eficienţă (alineatul 25).

(3) Vechimea în muncă nu trebuie să fie principiul care guvernează promovările. Totuşi, o experienţă profesională adecvată este relevantă, iar condiţiile legate de anii de experienţă pot asigura principiul independenţei (alineatul 29).

(4) CCJE consideră că, în măsura în care a pledat în favoarea intervenţiei unei autorităţi independente cu o reprezentare judecătorească substanţială, ai cărei membri să fie aleşi în mod democratic de către ceilalţi judecători, Carta europeană a trasat o orientare generală pe care CCJE dorea să o recomande (alineatul 45).

(5) CCJE consideră că în situaţiile în care numirea este provizorie sau limitată, autoritatea responsabilă pentru obiectivitatea şi transparenţa metodei de numire sau reinvestire a judecătorilor are un rol deosebit de important (vezi de asemenea alineatul 3.3 al Cartei europene privind statutul judecătorilor) (alineatul 53).

(6) CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultând din tratatele internaţionale si ale Uniunii Europene, precum Convenţia europeană, pentru sistemele de drept naţionale şi pentru judecători, face ca numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale de drept să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai departe că implicarea autorităţii independente la care se face referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele internaţionale (alineatul 56).

(7) CCJE consideră că inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fie un element expres al independenţei, consfinţit la cel mai înalt nivel intern (alineatul 60).

(8) Remunerarea judecătorilor trebuie să fie corespunzătoare cu rolul şi responsabilităţile acestora şi trebuie să asigure în mod adecvat plata concediilor medicale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin prevederi legale specifice împotriva diminuărilor şi trebuie să existe prevederi privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor (alineatele 61-62).

(9) Independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea atribuţiilor sale există indiferent de ierarhia internă a instanţelor (alineatul 64).

(10) Utilizarea datelor statistice şi a sistemelor de inspectare a instanţelor nu va servi pentru a prejudicia independenţa judecătorilor (alineatele 27 şi 69).

(11) CCJE consideră că este util să se elaboreze recomandări suplimentare sau să fie modificată Recomandarea nr. R (94) 12 în lumina prezentei opinii, iar această activitate să fie desfăşurată de CCJE.