COMITETUL DE MINIŞTRI

Recomandarea Rec(2006)8
a Comitetului de Miniştri adresată Statelor Membre
privind asistenţa acordată victimelor infracţiunilor

(Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 14 iunie 2006 în cadrul celei de a 967-a întâlniri a adjuncţilor miniştrilor)

Comitetul de Miniştri, conform art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Conştient de faptul că victimizarea infracţională constituie un fenomen cotidian care afectează vieţile cetăţenilor din întreaga Europă;
Având în vedere Recomandarea nr. R (87) 21 privind asistenţa acordată victimelor şi prevenirea victimizării, destinată completării Convenţiei Europene privind Compensarea Victimelor Infracţiunilor Violente (ETS nr. 116, 1983) şi Recomandarea nr. R (85) 11 privind poziţia victimei în contextul legislaţiei şi procedurii penale;
Observând că, de la adoptarea Recomandării nr. R (87) 21, Comitetul de Miniştri a adoptat alte câteva recomandări, înregistrându-se progrese semnificative în domeniul asistenţei acordate victimelor, precum şi în privinţa legislaţiei şi practicilor naţionale, o mai bună înţelegere a nevoilor victimelor şi noi studii;
Ţinând cont de Convenţia Europeană privind Protejarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (ETS nr. 5, 1950), Convenţia Europeană privind Compensarea Victimelor Infracţiunilor Violente (vezi mai sus), Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului (CETS nr. 197, 2005);
Reamintind rezoluţiile conferinţelor miniştrilor europeni de justiţie din 2003 şi 2005 şi invitând Comitetul de Miniştri să adopte noi reguli privind sprijinirea victimelor atacurilor teroriste şi familiilor acestora;
Subliniind activitatea Comitetului de Experţi în Terorism (CODEXTER) în privinţa victimelor terorismului;
Analizând Îndrumările privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului adoptată de Comitetul de Miniştri pe 11 iulie 2002 şi Îndrumările privind protejarea victimelor actelor teroriste adoptată pe 2 martie 2005;
Ţinând cont de standardele elaborate de Uniunea Europeană şi de Naţiunile Unite cu privire la victime;
Remarcând realizările organizaţiilor neguvernamentale în domeniul asistenţei acordate victimelor;
Conştient de necesitatea prevenirii victimizării repetate, în special în cazul victimelor care aparţin unor grupuri vulnerabile;
Convins că statul este dator în aceeaşi măsură să asigure asistenţă pentru victime şi să se ocupe de infractori,
Recomandă ca guvernele Statelor Membre să disemineze principiile stabilite în anexa la prezenta recomandare care înlocuieşte Recomandarea nr. R (87) 21 privind asistenţa acordată victimelor şi prevenirea victimizării, şi să se ghideze după aceste principii în legislaţia şi practica lor internă.
Anexă la Recomandarea nr. R (2006) 8
1. Definiţii
În sensul prezentei Recomandări,
1.1. Prin victimă se înţelege persoana fizică vătămată, inclusiv fizic sau mintal, cea care înregistrează o suferinţă emoţională sau o pierdere economică, cauzate de acte sau omisiuni care încalcă legislaţia penală a Statelor Membre. Termenul „victimă” include de asemenea, după caz, rudele apropiate sau persoanele dependente direct de victimă.
1.2. Prin victimizare repetată se înţelege situaţia în care aceeaşi persoană suferă de pe urma mai multor fapte penale pe parcursul unei anumite perioade de timp.
1.3. Prin victimă secundară se înţelege victimizarea care se produce nu ca rezultat direct al actului infracţional ci prin reacţia pe care instituţiile şi alte persoane o au faţă de victimă.
2. Principii
2.1. Statele ar trebui să asigure recunoaşterea şi respectul efectiv al drepturilor victimelor în ceea ce priveşte drepturile omului; ele ar trebui în special să respecte securitatea, demnitatea, viaţa privată şi de familie a victimelor şi să recunoască efectele negative ale infracţiunilor asupra victimelor.
2.2. Statele ar trebui să se asigure că victimele vor beneficia fără discriminare de măsurile stabilite prin prezenta Recomandare.
2.3. Beneficierea de aceste servicii sau măsuri nu ar trebui să depindă de identificarea, arestarea, trimiterea în judecată sau condamnarea celui care a comis actul infracţional.
3. Asistenţă
3.1. Statele ar trebui să identifice şi să sprijine măsurile de atenuare a efectelor negative ale infracţiunii şi să se angajeze că victimele vor primi asistenţă în toate problemele privind reabilitarea lor în cadrul comunităţii, acasă şi la locul de muncă.
3.2. Asistenţa disponibilă ar trebui să cuprindă îngrijiri medicale, sprijin material servicii de asistenţă psihologică, precum şi asistenţă socială şi consiliere. Aceste servicii ar trebui să fie furnizate gratuit măcar în perioada imediat următoare infracţiunii.
3.3. Victimele ar trebui să fie protejate pe cât posibil împotriva victimizării secundare.
3.4. Statele ar trebui să se asigure că victimele care prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate fie din cauza caracteristicilor personale, fie datorită condiţiilor specifice respectivei infracţiuni, pot beneficia de cele mai potrivite măsuri speciale pentru situaţia lor specifică.
3.5. Când este posibil, asistenţa ar trebui să fie furnizată într-o limbă accesibilă victimei.
4. Rolul serviciilor publice
4.1. Statele ar trebui să identifice şi să sprijine măsuri menite să încurajeze respectul faţă de victime şi recunoaşterea lor, înţelegerea efectelor negative ale infracţiunii în rândul întregului personal şi al tuturor organizaţiilor care intră în contact cu victimele.
Agenţiile de justiţie penală
4.2. Poliţia şi alte agenţii de justiţie penală ar trebui să identifice nevoile victimelor pentru a le putea pune la dispoziţie informaţiile, protecţia şi sprijinul adecvate.
4.3. În mod particular, statele ar trebui să faciliteze trimiterea de către poliţie a victimelor la serviciile de asistenţă, astfel încât să li se poată oferi acestora serviciile corespunzătoare.
4.4. Victimelor ar trebui să li se furnizeze explicaţii cu privire la deciziile luate în cauzele lor şi să aibă posibilitatea de a furniza informaţii relevante pentru personalul din cadrul sistemului de justiţie penală responsabil cu luarea deciziilor.
4.5. Ar trebui să se pună la dispoziţie şi consultanţă juridică, după caz.
Organizaţii comunitare
4.6. Statele ar trebui să promoveze asigurarea unor măsuri speciale pentru sprijinirea sau protejarea victimelor prin intermediul unor organizaţii care asigură spre exemplu servicii medicale, asigurări sociale, locuinţă, învăţământ şi ocuparea forţei de muncă.
Rolul ambasadelor şi consulatelor
4.7. Ambasadele şi consulatele ar trebui să le furnizeze cetăţenilor lor care devin victime ale infracţionalităţii informaţiile şi asistenţa corespunzătoare.
5. Servicii de sprijinire a victimelor
5.1. Statele ar trebui să furnizeze sau să promoveze serviciile destinate sprijinirii victimelor şi să încurajeze activitatea de asistenţă acordată victimelor desfăşurată de organizaţiile neguvernamentale.
Standarde minime
5.2. Aceste servicii ar trebui:
- să fie uşor accesibile;
- să furnizeze victimelor sprijin emoţional, social şi material înainte, în timpul şi după urmărirea penală;
- să fie pe deplin capabile să abordeze problemele cu care se confruntă victimele pe care le sprijină;
- să le furnizeze victimelor informaţii privind drepturile acestora şi serviciile disponibile;
- să trimită victimele la alte servicii dacă este necesar;
- să respecte caracterul confidenţial când furnizează astfel de servicii.
Centre specializate
5.3. Statele sunt încurajate să sprijine înfiinţarea sau întreţinerea unor centre specializate pentru victimele unui anumit gen de infracţiuni ca de exemplu cele sexuale şi care implică violenţă domestică şi să faciliteze accesul la aceste centre.
5.4. Statele ar mai putea considera necesar să încurajeze înfiinţarea sau întreţinerea unor centre specializate pentru victimele infracţiunilor de victimizare în masă, inclusiv terorismul.
Linii telefonice naţionale de ajutor
5.5. Statele sunt încurajate să înfiinţeze sau să sprijine linii telefonice naţionale de ajutor gratuite pentru victime.
Coordonarea serviciilor acordate victimelor
5.6. Statele ar trebui să ia măsuri pentru a se asigura că activitatea serviciilor care oferă asistenţă victimelor este coordonată şi că:
- este disponibilă şi accesibilă o gamă largă de servicii;
- sunt elaborate şi menţinute standardele de bună practică în privinţa serviciilor care oferă ajutor victimelor;
- se asigură în mod coordonat formarea corespunzătoare;
- serviciile sunt accesibile guvernului pentru consultare în privinţa politicilor şi legislaţiei propuse.
Această coordonare ar putea fi asigurată de o singură organizaţie naţională sau prin alte mijloace.
6. Informaţii
Furnizarea informaţiilor
6.1. Statele ar trebui să se asigure că victimele au acces la informaţii relevante pentru cauzele lor şi necesare pentru protejarea intereselor lor şi exercitarea drepturilor lor.
6.2. Aceste informaţii ar trebui furnizate de îndată ce victima intră în contact cu agenţiile de aplicare a legii sau de justiţie penală sau cu serviciile de asistenţă socială şi medicală. Ele trebuie comunicate şi oral şi în scris şi, pe cât posibil, într-o limbă pe care victima să o înţeleagă.

Conţinutul informaţiei
6.3. Toate victimele ar trebui să fie informate în privinţa serviciilor sau organizaţiilor care pot furniza sprijin, tipul acestuia şi, după caz, costul.
6.4. Când o agenţie de aplicare a legii sau de justiţie penală este informată despre comiterea unei infracţiuni, informaţiile furnizate victimei ar trebui să se refere cel puţin la:
i. procedurile care urmează şi rolul victimelor în aceste proceduri;
ii. cum şi în ce condiţii poate victima să obţină protecţie;
iii. cum şi în ce condiţii poate victima să obţină compensaţii de la infractor;
iv. disponibilitatea şi, după caz, costul:

    - consultanţei juridice
    - sprijinului juridic sau
    - al oricărui alt fel de consultanţă

v. cum să solicite compensaţii din partea statului, dacă îndeplineşte condiţiile pentru aşa ceva;
vi. dacă victima locuieşte în alt stat, orice alte acorduri existente care ar putea ajuta la protejarea sa sau a intereselor sale.
Informaţii privind urmărirea penală
6.5. Statele ar trebui să se asigure în mod corespunzător că victimele sunt ţinute la curent şi înţeleg:
- rezultatul produs de plângerea depusă de ele;
- fazele relevante în desfăşurarea urmăririi penale;
- hotărârea instanţei competente şi, după caz, sentinţa.
Victimelor ar trebui să li se ofere posibilitatea să comunice dacă nu doresc să primească astfel de informaţii.
7. Dreptul la acces efectiv la alte compensaţii
7.1. Victimele s-ar putea vedea nevoite să introducă o cale de atac în procesul civil pentru a-şi proteja drepturile în urma infracţiunii. Statele ar trebui prin urmare să ia măsurile necesare pentru a se asigura că victimele au acces efectiv la toate acţiunile civile într-un interval rezonabil de timp prin:
- dreptul de acces la instanţele de resort;
- asistenţă juridică când este necesar.
7.2. Statele ar trebui să instituie proceduri prin care victimele să poată solicita compensaţii de la infractor în contextul procedurilor judiciare penale. Victimelor ar trebui să li se furnizeze consultanţă şi sprijin şi pentru formularea acestor solicitări şi pentru executarea obligaţiei de plată.

8. Compensaţii de la stat
Beneficiari
8.1. Statul ar trebui să acorde compensaţii pentru:
- victimele infracţiunilor grave, intenţionate, violente, inclusiv violenţa sexuală;
- rudele apropiate şi persoanele dependente de victimă care au murit ca urmare a infracţiunii.
Programul de compensaţii
8.2. Statele ar trebui să adopte un program de compensaţii pentru victimele infracţiunilor comise pe teritoriul lor, indiferent de naţionalitatea victimei.
8.3. Compensaţiile acordate victimelor ar trebui să se bazeze pe principiul solidarităţii sociale.
8.4. Compensaţiile ar trebui să fie acordate fără întârzieri nejustificate, la un nivel corect şi adecvat.
8.5. Deoarece multe persoane sunt victimizate în alte state europene decât propriul stat, statele sunt încurajate să coopereze pentru a da victimelor posibilitatea să solicite compensaţii de la statul în care s-a comis infracţiunea, adresându-se unei agenţii competente din propria lor ţară lor.
Pagubele care impun compensaţii
8.6. Ar trebui să se acorde compensaţii pentru tratamentul şi recuperarea cauzate de vătămările fizice şi psihice.
8.7. Statele ar trebui să ia în consideraţie acordarea de compensaţii pentru pierderea venitului, cheltuieli de înmormântare şi pierderea sursei de întreţinere în cazul persoanelor dependente. Statele ar putea avea în vedere şi acordarea de compensaţii pentru durere şi suferinţă.
8.8. Statele ar putea avea în vedere anumite mijloace de compensare a pagubelor rezultate de pe urma infracţiunilor împotriva proprietăţii.
Subsidiaritate
8.9. Statul ar trebui să acorde compensaţii în cazul în care paguba nu este acoperită din alte surse cum ar fi infractorul, asigurări sau fonduri de natură medicală sau socială finanţate de stat.
9. Asigurare
9.1. Statele ar trebui să evalueze acoperirea pusă la dispoziţie de programele publice sau private de asigurare pentru diverse categorii de victimizări penale. Scopul ar trebui să fie acela de promovare a accesului egal la asigurare pentru toţi rezidenţii.
9.2. Statele ar trebui să încurajeze principiul conform căruia asigurarea trebuie să fie disponibilă unui număr cât mai mare de persoane. Ar trebui să existe o asigurare care să acopere bunurile persoanei dar şi integritatea fizică a acesteia.
9.3. Statele sunt încurajate să promoveze principiul conform căruia poliţele de asigurare nu trebuie să excludă pagubele cauzate de acte de terorism decât în cazul în care există alte prevederi în acest sens.
10. Protecţie
10.1. Statele ar trebui să asigure în toate fazele procedurii protejarea integrităţii fizice şi psihologice a victimelor. O protecţie specială ar putea fi necesară pentru victimele cărora li se cere să depună mărturie.
10.2. Ar trebui luate măsuri specifice de protecţie pentru victimele care riscă să fie intimidate, să suporte represalii sau victimizări repetate.
10.3. Statele ar trebui să ia măsurile necesare pentru a se asigura că se va lua decizia de informare a victimelor, dacă este necesar, cel puţin în cazurile în care victimele ar putea fi în pericol în momentul în care persoana trimisă în judecată sau condamnată pentru o infracţiune este eliberată.
10.4. În cazul în care statul comunică din proprie iniţiativă informaţiile la care se face referire în alineatul 10.3., acesta trebuie să se asigure că victimele dispun de dreptul de a decide să nu primească aceste informaţii, în cazul în care comunicarea acestor informaţii nu este obligatorie conform respectivelor proceduri judiciare.
Protecţia împotriva victimizării repetate
10.5. Statele ar trebui să elaboreze politici de identificare şi combatere a victimizării repetate. Prevenirea victimizării repetate ar trebui să constituie un element esenţial în strategiile de asistenţă a victimelor şi prevenirea infracţiunilor.
10.6. Întreg personalul care intră în contact cu victimele ar trebui să beneficieze de formare corespunzătoare în privinţa riscului în ceea ce priveşte victimizarea repetată şi a modalităţilor de reducere a acestui risc.
10.7. Victimele ar trebui să fie informate în privinţa riscului victimizării repetate şi a mijloacelor de reducere a acestor riscuri, precum şi a asistenţei în implementarea măsurilor propuse.
Protejarea intimităţii
10.8. Statele ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a evita pe cât posibil consecinţele asupra vieţii private şi familiale a victimelor, precum şi pentru a proteja datele personale ale victimei, în special în timpul cercetării şi urmăririi penale.
10.9. Statele ar trebui să încurajeze mijloacele de informare să adopte şi să respecte măsuri de autoreglare menite să asigure protejarea intimităţii şi datelor personale ale victimelor.

11. Confidenţialitate
11.1. Statele ar trebui să solicite tuturor organizaţiilor, create prin lege sau neguvernamentale, care intră în contact cu victimele să adopte standarde clare prin care să nu poată divulga unei terţe părţi informaţiile primite de la victimă sau privitoare la aceasta decât în cazul în care:
- victima a consimţit ca această divulgare să fie efectuată;
- există o solicitare legală sau o autorizaţie în acest sens.
11.2. În aceste două cazuri de excepţie, procedurile de divulgare ar trebui să fie reglementate de reguli foarte clare. Ar trebui să fie publicate şi procedurile de depunere a plângerilor pentru cazurile de presupuse încălcări ale acestor reguli.
12. Selecţia şi formarea personalului
12.1. Statele ar trebui să asiste şi să sprijine serviciile de sprijinire a victimelor în:
- elaborarea standardelor corespunzătoare pentru selectarea întregului personal plătit sau voluntar care asigură asistenţă directă victimelor;
- organizarea formării şi sprijinirii întregului personal plătit sau voluntar, pentru a se asigura că asistenţa furnizată este conform standardelor profesionale.
Formarea
12.1. Formarea ar trebui să cuprindă cel puţin:
- conştientizarea efectelor negative ale infracţiunii asupra victimei;
- abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a putea asista victimele;
- conştientizarea riscului cauzării victimizării secundare şi abilităţile necesare pentru prevenirea acestuia.
Formarea specializată
12.3. Ar trebui asigurată formare specializată a întregului personal care lucrează cu victime copii şi victime ale unor categorii speciale de infracţiuni cum ar fi violenţa domestică sau sexuală, terorismul, infracţiunile cu motivaţie rasială, religioasă sau alte feluri de prejudicii, precum şi pentru familiile victimelor crimelor.
Formarea personalului din alte servicii
12.4. Statele membre ar trebui să asigure o formare corespunzătoare în ceea ce priveşte:
- poliţie şi personalul implicat în administrarea justiţiei;
- serviciile de urgenţă şi de alt gen care se ocupă la faţa locului de incidentele majore;
- personalul competent din domeniul sănătăţii, locuinţei, asigurărilor sociale, învăţământului şi serviciilor de ocupare a forţei de muncă.
12.5. Acest personal ar trebui să fie format la un nivel adecvat contactului lor cu victimele. Formarea ar trebui să cuprindă cel puţin:
- conştientizarea în general a efectelor infracţiunii asupra atitudinilor şi comportamentului victimelor, inclusiv comportamentul verbal;
- riscul cauzării victimizării secundare şi abilităţile necesare pentru reducerea la minimum a acestui risc;
- disponibilitatea serviciilor care furnizează informaţii şi sprijin specific nevoilor victimelor şi mijloacele de accesare a acestor servicii.
13. Medierea
13.1. Ţinând cont de beneficiile potenţiale ale medierii pentru victime, organizaţiile înfiinţate prin lege ar trebui să aibă în vedere atunci când se ocupă de victime, după caz şi dacă sunt disponibile, şi posibilităţile oferite pentru medierea între victimă şi infractor, în conformitate cu Recomandarea R (99) 19 a Comitetului de Miniştri privind medierea în materie penală.
13.2. Interesele victimelor ar trebui analizate cu atenţie şi seriozitate atunci când se iau decizii privind procesul de mediere şi pe parcursul acestuia. Ar trebui acordată o atenţie corespunzătoare nu doar beneficiilor potenţiale ci şi riscurilor potenţiale pentru victimă.
13.3. Atunci când se preconizează medierea, statele ar trebui să sprijine adoptarea unor standarde clare pentru protejarea intereselor victimelor. Acestea ar trebui să cuprindă capacitatea părţilor de a-şi da liber consimţământul, aspecte legate de confidenţialitate, accesul la consultanţă independentă, posibilitatea de a se retrage din proces în orice moment şi competenţa mediatorilor.
14. Coordonarea şi cooperarea
14.1. Fiecare stat ar trebui să elaboreze şi să aplice constant strategii coordonate de promovare şi protejare a drepturilor şi intereselor victimelor.
14.2. În acest scop, fiecare stat ar trebui să se asigure atât la nivel naţional cât şi local că:
- toate agenţiile implicate în înfăptuirea justiţiei penale, asistenţă socială şi îngrijiri medicale din sectorul de stat, privat şi de voluntariat lucrează împreună pentru a asigura un răspuns coordonat pentru victime;
- se elaborează proceduri adiţionale pentru abordarea situaţiilor de victimizare la scară mare, şi planuri ample de implementare cuprinzând identificarea agenţiilor cu rol conducător.
15. Cooperarea internaţională
Pregătirea răspunsului statelor
15.1. Statele ar trebui să coopereze pentru elaborarea unui răspuns eficient şi coordonat în ceea ce priveşte infracţionalitatea transnaţională. Ele ar trebui de asemenea să se asigure că există un răspuns cuprinzător pentru victime şi că serviciile cooperează pentru furnizarea asistenţei.

Cooperarea cu statele de rezidenţă
15.2. În cazul în care victima nu este rezident/ă a statului în care s-a comis infracţiunea, statul respectiv şi statul de rezidenţă ar trebui să coopereze pentru a asigura protecţie victimei şi pentru a o asista în sesizarea infracţiunii, precum şi pe parcursul procedurilor judiciare.

16. Sporirea gradului de conştientizare publică în privinţa efectelor infracţiunii
16.1. Statele ar trebui să contribuie la sporirea gradului de conştientizare publică a nevoilor victimelor, încurajând înţelegerea şi recunoaşterea efectelor infracţiunii pentru prevenirea victimizării secundare şi facilitarea reabilitării victimelor.
16.2. Acest lucru ar trebui realizat prin finanţare guvernamentală şi campanii publice, folosindu-se toate mijloacele de informare disponibile.
16.3. Ar trebui recunoscut, promovat şi sprijinit rolul sectorului nonguvernamental în concentrarea atenţiei publice asupra situaţiei victimelor.
17. Cercetare
17.1. Statele ar trebui să promoveze, să sprijine şi, în măsura posibilului, să finanţeze sau să faciliteze strângerea de fonduri pentru cercetarea victimologică, inclusiv cercetarea comparativă de către cercetători naţionali sau străini.
17.2. Cercetarea ar trebui să cuprindă:
- victimizarea infracţională şi impactul său asupra victimelor;
- prevalenţa şi riscurile victimizării infracţionale, inclusiv factorii cu impact asupra riscurilor;
- eficienţa măsurilor legislative şi de altă natură în sprijinirea şi protejarea victimelor infracţiunilor – atât în justiţia penală cât şi în cadrul comunităţii;
- eficienţa intervenţiei din partea agenţiilor de justiţie penală şi a serviciilor destinate victimelor.
17.3. La elaborarea unor politici consecvente şi bazate pe probe în privinţa victimelor, statele ar trebui să ia în consideraţie ultimele concluzii puse la dispoziţie de cercetarea victimologică.
17.4. Statele ar trebui să încurajeze toate agenţiile guvernamentale şi neguvernamentale care se ocupă de victimele infracţiunilor să îşi împărtăşească experienţa altor agenţii şi instituţii naţionale şi internaţionale.


 Top