Strasbourg, 19 noiembrie 2010 CCJE(2010)2 Final

CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI

(CCJE)

OPINIA NR. 13 (2010) PRIVIND ROLUL JUDECĂTORILOR ÎN EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

I. Introducere

1. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a solicitat Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni să adopte în 2010 o Opinie „privind rolul judecătorilor în relaţie cu alte funcţii din Stat şi cu alţi actori ai punerii în executarea hotărârilor judecătoreşti”1.

2. CCJE a emis această Opinie in baza răspunsurilor la un chestionar, primite din partea a 34 de state membre. Răspunsurile majorităţii statelor membre identifică existenţa unor serioase obstacole în calea executării efective şi adecvate a hotărârilor judecătoreşti Aceste obstacole intervin in materie civilă, administrativă şi penală. Cu privire la materia civilă şi administrativă, statele membre raportează, în particular, complexitatea şi costul procedurilor de executare. Cu privire la materia penală, statele membre raportează, spre exemplu, condiţiile de detenţie şi caracterul lax al executării pedepselor.

3. Această opinie va propune mijloace concrete pentru a îmbunătăţi rolul judecătorului în punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi nu se referă la procedura de executare, în general.

4. Pentru a realiza acest lucru, rolul judecătorului va fi examinat din perspectiva punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă, administrativă şi penală, precum şi a deciziilor pronunţate de instanţele internaţionale, în mod notabil de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare “Curtea”).

5. Pentru a elabora această Opinie, CCJE s-a folosit de instrumentele adoptate de Consiliul Europei, în special:

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „CEDO“), în particular Articolele 5, 6, 8 şi 13 şi Articolul 1 al Protocolului Nr. 1;

- Declaraţia de la Interlaken, de la Conferinţa la nivel înalt cu privire la viitorul Curţii (Februarie 19, 2010);

- Recomandarea Rec(2003)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti şi administrative din domeniul dreptului administrativ;

- Recomandarea Rec(2003)17 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la executare;

- Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la Regulile Europene ale Penitenciarelor;

- Recomandarea CM/Rec(2008)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la capacitatea naţională eficientă pentru punerea în executare cu celeritate a hotărârilor Curţii;

- Raportul CEPEJ „Sistemele judiciare europene (Ediţia 2010);

- “Executarea hotărârilor judecătoreşti în Europa” (Studiul CEPEJ Nr. 8);

- Liniile directoare CEPEJ pentru o mai buna implementare a existentei Recomandări a Consiliului Europei privind executarea;

- Al treilea Raport anual 2009 cu privire la supervizarea executărilor hotărârii Curţii;

- Convenţia referitoare la Protecţia Datelor Personale (ETS Nr. 108);

- Viziunile Comisarului pentru Drepturile omului: "Implementarea imperfectă a hotărârilor judecătoreşti subminează încrederea în justiţiile naţionale " (31 August 2009);

- Convenţiile Consiliului Europei privind executarea sentinţelor şi extrădarea: Convenţia Europeană privind extrădarea (ETS Nr. 24) şi protocoalele sale (ETS Nr. 86 şi 98), Convenţia Europeană pentru supervizarea pedepselor condiţionate sau a eliberărilor condiţionate (ETS Nr. 51), Convenţia Europeană privind valabilitatea internaţională a hotărârilor judecătoreşti (ETS Nr. 70), Convenţia privind transferul persoanelor condamnate (ETS Nr. 112) şi Protocolul său adiţional (ETS No. 167);

precum şi jurisprudenţa Curţii în această materie, în special:

- Hornsby v. Grecia (19 martie 1997, Nr. 18357/91);

- Burdov v. Rusia Nr 2 (15 ianuarie 2004, Nr. 33509/04);

- Akashev v. Rusia (12 iunie 2008, Nr. 30616/05);

- Zielinski, Pradal, Gonzalez şi Alţii v. Franţa (28 octombrie 1999, Nr. 24846/94 ş.a.);

- Cabourdin v. Franţa (11 aprilie 2006, Nr. 60796/00);

- Immobiliare Saffi v. Italia (28 iulie 1999, MC Nr. 22774/93);

- Papon v. Franşa (25 iulie 2002, Nr. 54210/00);

- Annoni Di Gussola şi Desbordes şi Omer v. Franţa (14 noiembrie 2000, No. 31819/96, 33293/96).

I. Principii generale

1. Executarea trebuie înţeleasă ca aducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti şi a altor titluri judiciare sau nejudiciare executabile. Aceasta poate implica un ordin de a face, de a nu face sau de a plăti ce a fost hotărât de către instanţă. Aceasta poate implica impunerea unor sancţiuni pecuniare sau a unei măsuri privative de libertate.

2. Executarea eficientă a unei hotărâri judecătoreşti obligatorii este un element fundamental al statului de drept. Este esenţială asigurarea încrederii în autoritatea sistemului judiciar. Independenţa judiciară şi dreptul la un proces echitabil (Articolul 6 al CEDO) sunt lipsite de conţinut daca hotărârea nu este executată.

3. Procedura de executare trebuie să fie implementată în acord cu drepturile şi libertăţile fundamentale (Articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din CEDO, protecţia datelor, etc.).

4. Decizia ce urmează a fi executată trebuie să fie precisă şi clară în determinarea obligaţiilor şi drepturilor, pentru a evita orice obstacol în calea executării eficiente2.

5. Deciziile Curţii arată că, în anumite cazuri, puterea executivă şi cea legislativă au încercat să influenţeze executarea prin refuz sau suspendare ori refuzând sprijinul poliţiei. De asemenea, au intervenit în litigii pendinte prin adoptarea de prevederi, adesea declarate ca fiind cu natură retroactivă sau interpretativă, în scopul de a schimba rezultatul previzibil al unuia sau mai multor cauze aflate pe rolul instanţelor sau pentru introducerea unor noi cai de atac pentru revizuirea hotărârilor3.

6. Executarea unei hotărâri nu trebuie subminată de o intervenţie străină, fie şi din partea executivului sau legislativului, prin impunerea unei legislaţii cu caracter retroactiv.

7. Însăşi noţiunea de instanţă “independenţă” instituită în Articolul 6 din CEDO relevă faptul că puterea acesteia de a emite o decizie obligatorie nu poate face obiectul aprobării, ratificării sau schimbării în esenţa ei de către vreo autoritate nejudiciară, inclusiv Şeful Statului4. Toate organele statelor trebuie, prin urmare, să asigure că toate prevederile legale privind independenţa instanţelor, care există în constituţii sau la cel mai înalt nivel legislativ, sunt interpretate în aşa fel încât hotărârile judecătoreşti să fie executate prompt, fără intervenţii din partea altor puteri ale Statului, cu excepţia amnistiei şi a graţierii în cauzele penale. Suspendarea executării unei hotărâri judiciare poate fi dispusă doar prin altă hotărâre judecătorească.

8. Nu trebuie să existe nici o amânare în procedura de executare, în afara motivelor prevăzute de lege. Orice amânare trebuie să fie dispusă de un judecător.

9. Autoritatea care pune în executare hotărârea nu trebuie să aibă puterea de a contesta sau schimba termenii unei hotărâri.

10. Daca este necesar ca o parte să înceapă procedura pentru executarea unei hotărâri, aceasta trebuie să poată fi iniţiată în mod facil. Orice obstacol, cum ar fi costurile excesive, trebuie să fie evitat.

11. Executarea trebuie să fie rapidă şi eficientă. Prin urmare, fondurile necesare trebuie să fie disponibile pentru realizarea executării. Prevederi legale clare trebuie să determine resursele disponibile, autorităţile competente şi procedura aplicabilă pentru alocarea acestor fonduri.

12. Statele membre trebuie să prevadă o procedură accelerată sau urgentă de executare, acolo unde întârzierea ar putea cauza un prejudiciu ireversibil (anumite cauze în dreptul familiei, cauze în care inculpatul a dispărut, cauze de expulzare, riscul de deteriorare a proprietăţii, etc.).

13. Pentru ca judecătorii să îşi îndeplinească sarcinile, următoarele măsuri ar trebui instituite în sistemul judiciar în materia executării hotărârilor:

· o cale de atac în faţa unui judecător în cazul în care executarea nu este pornită sau dacă este întârziată de către organele relevante; un judecător trebuie să fie implicat, de asemenea, când drepturile fundamentale ale părţilor sunt în discuţie; în toate cazurile, judecătorul trebuie să aibă puterea de a decide compensaţii juste;

· o cale de atac ori o plângere către un judecător, în cazul abuzurilor în procedura de executare;

· o cale de atac în faţa unui judecător pentru a soluţiona un litigiu privind executarea şi pentru a solicita autorităţilor statului şi altor organe relevante să pună în executare hotărârile judecătoreşti; în faza finală, trebuie ca toate modalităţile posibile de a asigura realizarea executării să fie la dispoziţia judecătorului;

· a identifica şi a ţine seama de drepturile şi interesele terţilor şi ale membrilor familiei, inclusiv cele ale copiilor.

14. În anumite sisteme de drept, părţile pot fi forţate să se supună hotărârilor judecătoreşti prin constrângere indirectă, spre exemplu prin impunerea unor amenzi, sau prin norme care să prevadă pedepse penale ce pot fi aplicate în cazul refuzului la executare. CCJE consideră că asemenea măsuri indirecte de executare, care trebuie să fie prevăzute de lege şi decise de un judecător în toate cazurile, atât în hotărâre, cât şi după aceea, sunt în mod special importante pentru a asigura executarea în cauzele urgente, în care măsurile specifice nu ar putea fi substituite cu o compensaţie echivalentă, şi în cauzele de familie, în care utilizarea forţei poate dăuna intereselor copiilor. Cu privire la beneficiile asociate coerciţiei indirecte, CCJE recomandă ca instanţele să asigure cea mai variată gamă de astfel de mijloace, care permit o executare promptă în majoritatea cazurilor.

15. CCJE consideră că un cadru normativ transparent, de preferabil de natură legislativă, trebuie să fie aplicat problematicii costurilor executării. Cuantumul onorariilor trebuie să ia în considerare natura activităţii cerute executorilor, nu neapărat să fie proporţional cu valoarea pretenţiei. În cazul unui litigiu, costurile trebuie evaluate de către instanţă.

16. Pentru a garanta accesul la justiţie, trebuie propuse reclamanţilor acorduri alternative de asistenţă judiciară sau financiară, în cazul în care nu pot suporta costurile executării (din fonduri publice sau prin reduceri de costuri).

17. Pentru ca executarea să fie în consonanţă cu supremaţia dreptului, este de o importanţă vitală ca datele despre executare să fie incluse în sistemele de evaluare a justiţiei şi în informaţiile pe care sistemele judiciare le pun la dispoziţia justiţiabililor, publicului şi presei, cum a fost propus în Opinia nr. 6 a CCJE (Părţile A şi C).

18. CCJE recomandă Consiliului Judiciar sau oricărui alt organ independent relevant să publice cu regularitate un raport privind eficienţa executării, inclusiv cu date privind întârzierile şi cauzele acestora, precum şi cu diferitele metode alternative de executare. O secţiune specială trebuie să privească executarea hotărârilor judecătoreşti împotriva instituţiilor publice.

I. Rolul judecătorului în executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă

1. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu va necesita începerea unei proceduri complet noi, iar procedurile de punere în executare nu vor permite reluarea dezbaterii fondului hotărârii judecătoreşti originale. Dar judecătorul poate suspenda sau amâna executarea ţinând seama de aspectele particulare ale situaţiei părţilor, spre exemplu pentru a face aplicarea Articolul 8 al CEDO.

2. Pentru menţinerea statului de drept şi pentru asigurarea încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar, activităţile ce privesc executarea trebuie să fie proporţionale, echitabile şi eficiente. De exemplu, urmărirea şi luarea din posesia pârâtului a bunurilor trebuie să fie realizată cât se poate de eficient, luând în considerare prevederile aplicabile privind drepturile omului, protecţia datelor personale şi dreptul o cale de atac.

3. Când părţile sunt libere să dispună de drepturile lor şi atunci când părţile ajung la un acord privind executarea hotărârii, nici o prevedere legală nu trebuie să îngrădească efectele acestui acord.

4. Dreptul fundamental la protecţia datelor trebuie pus în acord cu posibilitatea de a utiliza, în cadrul procedurilor de executare, informaţiile conţinute în bazele de date care conţin bunurile debitorilor. Acest fapt necesită o reglementare legală clară a procedurii şi a autorizaţiei de a accesa baza de date, cu scopul de a garanta o executare eficientă şi completă şi pentru prevenirea oricărui abuz. Toate organele statului care deţin baze de date cu astfel de informaţii necesare pentru o executare eficientă trebuie să fie obligate să le transmită către instanţe.

5. Utilizarea repetată a informaţiilor privind bunurile debitorilor, în cadrul procedurilor subsecvente în care acelaşi pârât este parte, trebuie să aibă un cadrul legal clar si specific (stabilindu-se de limite stricte pentru reţinerea datelor, etc.) şi să îndeplinească toate cerinţele procedurale pentru începerea procedurii de executare.

I. Rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătoreşti în materie administrativă

1. CCJE consideră că majoritatea principiilor stabilite cu privire la executarea în materie civilă se aplica “mutatis mutandis“ şi executării hotărârilor în materie administrativă, fie că executarea este împotriva unei persoane private sau a unei instituţii publice.

2. Totuşi, anumite consideraţii speciale pot apărea în cazul executării hotărârilor judecătoreşti împotriva entităţilor publice. Acestea pot apărea în dreptul administrativ, dar şi în litigiile civile.

3. În primul rând, CCJE consideră că, într-o ţară guvernată de supremaţia legii, instituţiile publice, mai presus de toate celelalte, sunt obligate să respecte hotărârile judecătoreşti şi să le execute într-o manieră rapidă “ex officio”. Însăşi ideea că un organ al statului refuză supunerea în faţa unei hotărâri judecătoreşti subminează conceptul preeminenţei legii.

4. Un mare număr de cauze prezentate Curţii vizează neexecutarea hotărârilor judecătoreşti de către instituţiile publice. Un stat trebuie să respecte hotărârile pronunţate împotriva sa fără întârziere şi fără a fi nevoie ca reclamantul sa utilizeze procedurile de executare. Curtea a admis în mod repetat pretenţiile reclamanţilor, care fie nu au folosit aceste proceduri, fie au fost nevoiţi să le folosească, exprimând punctul de vedere că „unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului în urma unui proces câştigat, nu trebuie să i se ceară să recurgă la proceduri de executare pentru a o pune în aplicare”5.

5. Când este necesară recurgerea la executare silită, statele trebuie să asigure în legislaţia lor naţională prevederea unor sancţiuni penale şi disciplinare împotriva funcţionarilor responsabili de refuzul sau întârzierea executării, precum şi posibilitatea ca aceştia să răspundă civil.

6. Statele trebuie să se îndrepte împotriva unor astfel de funcţionari pentru a recupera costurile generate de refuzul sau întârzierea executării. Actele funcţionarilor prin care se întârzie sau refuză executarea trebuie să poată fi supuse căilor judiciare de atac.

7. Intervenţiile legislative în cauze în care executarea este în desfăşurare nu sunt permise, mai ales atunci când o entitate publică este debitor in cauză.

8. Ca şi în cazul în care executarea este îndreptată împotriva entităţilor private, aceiaşi executori trebuie să aibă competenţe şi aceleaşi principii procedurale trebuie să fie aplicate. Judecătorii nu trebuie să aibă restricţii în aplicarea aceloraşi prevederi legale şi în asigurarea compensaţiilor eficiente pentru întârzieri în procedura de executare (indexare, dobândă de întârziere în cuantum general aplicabil, daune interese, alte penalităţi)6.

9. Hotărârile privind o decizie a unei autorităţi administrative interzicând dreptul unui străin de a sta pe teritoriul statului implică în mod frecvent întrebarea dacă străinul poate fi expulzat. În acest context, expulzarea constituie executarea deciziei autorităţii. CCJE consideră că, pentru a garanta un control judiciar eficient, statele nu trebuie să împiedice instanţele să examineze admisibilitatea expulzării în hotărârea definitivă sau intermediară privind actul emis de autoritatea administrativă.

I. Rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătoreşti în materie penală

1. În materie penală, respectarea supremaţiei legii presupune executarea totală a sancţiunilor ori pedepselor penale, indiferent de natura sentinţei impuse. Prin urmare, statele membre trebuie să evite instituirea unor politici care presupun pedepse minore, care nu sunt aplicate, fie din motive bugetare, lipsa de spaţiu în penitenciare sau oportunitate. Rezultatul unor astfel de politici este subminarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti si, implicit, a supremaţiei legii.

2. O pedeapsă poate avea forma detenţiei, amenzii sau altei sancţiuni (spre exemplu interdicţia de a conduce un vehicul, interdicţii profesionale, etc.). Ca o regulă generală, executarea unei sancţiuni nu este de competenţa judecătorului; asemenea măsuri sunt puse în aplicare de procurori, organe de poliţie sau alte autorităţi administrative relevante. Judecătorii sau o alta autoritate competentă pot desemna funcţionari publici sau privaţi, cum ar fi executorii, pentru a realiza aceste sarcini. În orice caz, realizarea acestor atribuţii şi executarea măsurilor penale au impact direct asupra drepturilor individuale. Rolul judecătorului este de a proteja şi garanta asemenea drepturi în cadrul legal al hotărârii ce urmează a fi pusă în executare.

3. Detenţia poate fi privită din două perspective. Prima se referă la modalităţile de executare a pedepsei, mai precis durata şi modul de executare, care pot implica probleme, cum ar fi graţierea, eliberarea condiţionata, detenţia limitata sau eliberarea sub control judiciar sau sub mijloace electronice de supraveghere. A doua perspectivă se referă la condiţiile fizice şi psihice sau la efectele detenţiei, care pot pune probleme sub aspectul legalităţii detenţiei sau al condiţiilor de detenţie.

4. În anumite state membre, modalităţile de executare ale sentinţei pot fi decise de către judecători. În alte state, măsurile sunt luate de către un consiliu de eliberare condiţionată sau de altă autoritate administrativă. În oricare din cazuri, punerea în aplicare a unor astfel de măsuri trebuie să fie supusă corectitudinii, controlului judiciar şi căilor de atac.

5. Orice schimbare privind natura sau locul detenţiei, de exemplu internarea într-o instituţie psihiatrică din cauza sănătăţii mintale a condamnatului, trebuie să fie supusă dreptului la apel sau revizuire judiciară.

6. Privarea de libertate, de orice natură ar fi aceasta, trebuie să respecte Articolele 3 şi 8 din CEDO. O persoană reţinută de organele de poliţie sau un condamnat nu trebuie, în nici o situaţie, să fie obiectul unui tratament degradant sau inuman. Demnitatea umană trebuie protejată întotdeauna în timpul detenţiei. Cerinţele Articolului 8.1 al CEDO (dreptul la viaţa privată şi de familie) trebuie, de asemenea, respectate, sub rezerva prevederilor Articolului 8.2 al CEDO (posibilitatea intervenţiei unei autorităţi publice). Este de datoria judecătorului să protejeze şi să apere aceste drepturi şi garanţii în fiecare stat membru.

7. În anumite state membre, judecătorul supraveghează din oficiu condiţiile de detenţie. În alte state, judecătorul nu îşi poate asuma din oficiu jurisdicţia în aceasta materie. Indiferent de sistemul în vigoare, legislaţia fiecărui stat membru trebuie să permită persoanei condamnate, apărătorului său, precum şi acuzării, să se adreseze judecătorului atunci când condiţiile de detenţie încalcă drepturile fundamentale garantate de Articolele 3 şi 8 din CEDO. Această legislaţie trebuie să prevadă şi mecanisme care să permită autorităţilor administrative independente să supravegheze condiţiile de detenţie şi nevoie, să sesizeze Curtea.

8. Contactul dintre judecător şi autorităţile de executare (Ministerul Justiţiei, autorităţile penitenciare, serviciile sociale, directorii penitenciarelor) va fi, în general, limitat la aspectele privind executarea, atât in cazul în care aceste autorităţi sunt întrebate cu privire la condiţiile de detenţie sau modalităţile de executare a pedepsei, cât şi în cazul în care li se solicită să exprime opinia cu privire la modul în care trebuie executată pedeapsa. În toate cazurile, judecătorul trebuie să facă toţi paşii necesari pentru a primi toate informaţiile relevante de la autorităţi. Aceste organe trebuie, de asemenea, să pună la dispoziţie aceste informaţii părţilor care contesta orice aspect relevant.

9. Executarea pedepselor neprivative de libertate poate avea impact asupra proprietăţii (de exemplu amenzi, sechestru sau închiderea unei afaceri) sau pot afecta drepturi personale (cum ar fi interzicerea anumitor drepturi, interzicerea dreptului de a conduce vehicule). Toate aceste chestiuni pot ridica probleme juridice. O persoană condamnată trebuie să se poată adresa unui judecător pentru a-i solicita sa soluţioneze orice disputa care apare in acest sens.

10. De asemenea, este necesar ca judecătorii care au responsabilităţi cu privire la executarea pedepselor să aibă pregătirea necesară pentru a înţelege limpede dimensiunile juridice, tehnice, sociale sau umane ale acestei probleme. O astfel de pregătire trebuie să fie realizată şi condusă în relaţie cu toate autorităţile si serviciile implicate in procesul de executare, inclusiv judecătorii, procurorii, oficialii ministeriali, personalul de execuţie şi conducere din penitenciare, directorii instituţiilor penale, precum si lucrătorii sociali, avocaţii şi alţii.

I. Rolul judecătorului în executarea la nivel internaţional

1. Implementarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

1. În Opinia n° 9, CCJE a oferit punctul său de vedere asupra rolului judecătorului în implementarea jurisprudenţei internaţionale, în special aceea a Curţii. S-a specificat modul in care judecătorul trebuie să respecte practica Curţii.

2. Atunci când un stat este condamnat de către Curte la plata unei compensaţii, creditorul trebuie, în cazul neexecutării hotărârii Curţii, sa aibă dreptul sa solicite executarea de către un judecător naţional, fără a aduce atingere măsurilor ce ar putea fi luate la nivel supranaţional.

1. Cooperarea internaţională şi executarea transfrontalieră

1. Într-un moment în care justiţia este caracterizată de o mobilitate crescândă şi de dezvoltarea comerţului internaţional, prioritatea trebuie să fie dată dezvoltării şi promovării unui spaţiu comun de justiţie pentru cetăţenii europeni, prin eliminarea oricărui obstacol existent în exercitarea drepturilor lor. Prin urmare, hotărârile judecătoreşti trebuie să fie recunoscute şi puse în aplicare între statele membre fără piedici.

2. Principiile încrederii şi recunoaşterii reciproce reprezintă temelia construcţiei unui spaţiu judiciar european, cu respectarea diversităţii sistemelor naţionale. Recunoaşterea reciprocă înseamnă că toate hotărârile pronunţate la nivel naţional au efect în alte state membre, în particular în sistemele lor judiciare. Este, astfel, esenţial să crească schimburile intre profesioniştii dreptului. Diferitele lor reţele au nevoie de restructurare, consolidare şi de coordonare reciprocă.

3. Ar trebui asigurată o pregătire europeană sistematică pentru toţi judecătorii si procurorii; aceştia ar trebui să participe la iniţiative de formare sau schimburi în alte state. Mai mult, ar trebui dezvoltate programe de formare la distanţă (e-learning) şi materiale de pregătire comună, pentru a instrui profesiile juridice cu privire la modul în care să interacţioneze cu mecanismele europene (relaţii cu Curtea, CJUE, utilizarea instrumentelor de recunoaştere mutuală şi cooperare judiciară, drept comparat, etc.).

    a. În materie civilă şi administrativă

1. În litigiile civile, hotărârile judecătoreşti ar trebui executate în mod direct şi fără vreo altă măsură intermediară. Va fi, deci, necesar să se avanseze gradual şi cu prudenţă în procesul de eliminare a clauzei de executare din anumite hotărâri în materie civila şi comercială.

2. În acest timp, celeritatea procedurilor şi eficienţa executării hotărârilor trebuie să fie crescută prin acorduri internaţionale îmbunătăţite cu privire la luarea şi implementarea măsurilor de executare şi prevenţie.

3. Suplimentar, recunoaşterea reciprocă ar putea fi extinsă la zone care nu sunt încă acoperite de legislaţia europeană, dar care sunt esenţiale, cum ar fi moştenirile si testamentele, regimele de proprietate matrimonială şi consecinţele patrimoniale ale separării cuplurilor.

    b. În materie penală

1. În materie penală, cooperarea internaţională implică mai multe domenii. Exemplele pot include executarea unei pedepse în ţara de origine, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în altă ţară, cereri de extrădare, mandatul european de arestare, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materie penală, cooperare judiciară, etc.

2. Executarea hotărârilor străine trebuie realizată în cadrul acordului între state şi se bazează pe încrederea reciprocă în sistemele lor judiciare. Judecătorul din ţara executării trebuie să onoreze această încredere. Astfel, judecătorul nu trebuie să schimbe sau să conteste hotărârea în ţara de origine. El/ea nu va refuza executarea decât pentru motivele de excludere prevăzute în acordul dintre cele doua state sau atunci când decizia este contrară drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

3. Cu toate acestea, în domeniul transferului persoanelor condamnate, judecătorul poate adapta sancţiunile pronunţate de către judecătorul străin, atunci când posibilitatea există în acordul ce obligă statele în cauză.

I. Concluzii

A. Executarea eficientă a hotărârilor judecătoreşti definitive si irevocabile este un element fundamental al supremaţiei legii. Este esenţială asigurarea unei încrederi a publicului în autoritatea sistemului judiciar. Independenţa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil sunt lipsite de conţinut dacă hotărârea nu este pusă în aplicare.

B. Însăşi noţiunea de instanţă “independenţă” instituită în Articolul 6 din CEDO relevă faptul că puterea acesteia de a emite o decizie obligatorie nu poate face obiectul aprobării, ratificării sau schimbării în esenţa ei de către vreo autoritate nejudiciară, inclusiv Şeful Statului.

C. Toate organele statelor trebuie să asigure interpretarea prevederilor legale privind independenţa instanţelor, care există în constituţii sau la cel mai înalt nivel legislativ, în aşa fel încât hotărârile judecătoreşti să fie executate prompt, fără intervenţii din partea altor puteri ale Statului, cu singura excepţie a amnistiei şi graţierii în cauzele penale. Suspendarea executării unei hotărâri poate fi dispusă doar prin altă hotărâre judecătorească.

D. Nu trebuie să existe nici o amânare în procedura de executare, în afara motivelor prevăzute de lege. Orice amânare trebuie să fie dispusă de un judecător. Executorii judecătoreşti nu trebuie să aibă puterea de a contesta sau schimba termenii unei hotărâri.

E. În materie penală, statele membre trebuie sa evite să instituie politici care presupun pedepse minore care nu sunt aplicate.

F. CCJE consideră că, într-un stat guvernat de supremaţia legii, instituţiile publice, mai presus de toate celelalte, sunt obligate să respecte hotărârile judecătoreşti şi să le execute într-o manieră rapidă “ex officio”. Însăşi ideea că un organ al statului refuză supunerea în faţa unei hotărâri judecătoreşti subminează conceptul întâietăţii legii.

------------------------

G. Executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă şi proporţională.

H. Părţile trebuie să poată iniţia procedura de executare în mod facil. Orice obstacol în acest sens, de exemplu costurile excesive, trebuie evitat.

I. Toate procedurile de executare trebuie implementate în acord cu drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de CEDO şi alte instrumente internaţionale.

J. Privarea de libertate trebuie să fie în conformitate cu drepturile protejate de Articolele 3 şi 8 ale CEDO, ţinând seama de prevederile Art. 8.2. Este de datoria judecătorului să protejeze şi să apere aceste drepturi.

K. Fie că modalităţile de executare a unei pedepse cad în sarcina unui judecător, a unui consiliu de eliberare condiţionată sau unei autorităţi administrative, executarea măsurilor trebuie să fie realizată printr-o procedură corectă, care să poată fi supervizată şi evaluată.

------------------------

L. Principiile încrederii şi recunoaşterii reciproce reprezintă temelia construcţiei unui spaţiu judiciar european, cu respectarea diversităţii sistemelor naţionale. Recunoaşterea reciprocă înseamnă că toate hotărârile pronunţate la nivel naţional au efect in alte state membre, în particular în sistemele lor judiciare. Este, astfel, esenţial să crească schimburile între profesioniştii dreptului. Diferitele lor reţele au nevoie de restructurare, consolidare şi de coordonare reciprocă.

M. CCJE recomandă Consiliilor Judiciare sau altor organe independente relevante să publice regulat un raport privind eficienţa executării hotărârilor. O secţiune separată ar trebui să se refere la executarea hotărârilor împotriva instituţiilor publice.

1 Vezi termenii de referinţă din 2010 ai CCJE aprobaţi de către Comitetul de Miniştri la cea de-a 1075-a întâlnire a adjuncţilor miniştrilor (20 ianuarie 2010).

2 Vezi Privalikhin vs. Russia din 12 mai 2010: Curtea a reafirmat că, pentru a decide dacă amânarea executării a fost rezonabilă, trebuie să studieze complexitatea procedurilor de executare, conduita reclamantului şi a autorităţilor şi care a fost natura atribuirii (vezi şi Raylyan v. Russia, nr. 22000/03, § 31, 15 februarie 2007).

3 Vezi, spre exemplu, Immobiliare Saffi v. Italy, 28 iulie 1999, şi alte 156 de cauze v. Italy; Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii v. France, 28 Octombrie 1999; Cabourdin v. France, 11 Aprilie 2006.

4 Vezi, spre exemplu, Van de Hurk v. Olanda, 19 Aprilie 1994; Findlay v. Marea Britanie, 25 Februarie 1997, în special §77.

5 Vezi Koltsov v. Russia, 24 februarie 2005, §16; vezi şi Petrushko v. Rusia, 24 Februarie 2005, §18; Metaxas v. Grecia, 27 mai 2004, §19.

6 O asemenea compensaţie este, de asemenea, o cerinţă directă a CEDO (in special Articolul 1 din Protocolul nr. 1). Potrivit Curţii, însuşi faptul că autorităţile au respectat hotărârile nu poate fi privit ca o renunţare automată a victimei la calitatea de victimă în cadrul convenţiei, dacă nu au fost oferite compensaţii adecvate pentru întârzierea procedurilor (vezi, spre exemplu, Petrushko v. Russia, 24 februarie 2005, §15). Compensaţiile adecvate plătite până la urmă cu întârziere trebuie să ia în considerare diferitele situaţii, pentru a compensa diferenţa între suma datorată şi cea plătită în final către creditor, şi să compenseze pierderile (vezi spre exemplu, Akkus v. Turcia, 9 iulie 1997, Angelov v. Bulgaria, 22 Aprilie 2004, Eko-Elda Avee v. Grecia, 9 March 2006). Compensaţiile pot fi cerute şi pentru prejudicii nepatrimoniale (vezi, de exemplu, Sandor v. România, 24 martie 2005). Absenţa responsabilităţii statului pentru întârziere nu a putut fi justificată de imposibilitatea stabilirii culpei în sarcina autorităţilor publice (vezi Solodyuk v. Rusia, 12 iulie 2005, §16).



 Top